Parcurgerea lui pune sub semnul întrebării toate gândurile înălţătoare pe care le avem despre noi înşine şi, mai ales, atuncă în aer, cu forţa concretului, toată „strategia“ românească privind Republica Moldova, din ultimii 27 de ani.
 
Mai exact, trebuind să ajung, împreună cu câţiva colegi, de la Chişinău la Galaţi, de preferinţă cât mai repede, am consultat hărţile digitale. Atât Google, cât şi Waze dădeau ca drum principal şi cel mai scurt o şosea care străbătea Găgăuzia şi ajungea la Giurgiuleşti, unde un pod peste Prut facilita trecerea în România, exact prin PTF Galaţi. Fiind un traseu necunoscut (noi ştiam ieşirile de la Cahul şi Albiţa), am întrebat nişte confraţi basarabeni dacă drumul e practicabil. Am fost asiguraţi că este foarte bun şi tocmai ce a fost reparat.
 
Înarmaţi cu atâtea asigurări, am pornit plini de încredere. Un timp, totul părea normal: drumul era departe de a fi fost reparat, era o biată şosea cu câte o bandă pe sens, dar acceptabilă întru totul. Maşinile erau foarte puţine, mult mai puţine decât la noi, deci viteza de croazieră era foarte bună.
 
La un moment dat, însă, şoseaua a intrat în Găgăuzia. De-aici a început şi mirarea. Găgăuzia este o autonomie teritorială în cadrul Republicii Moldova. Conform normelor internaţionale, limbile oficiale pe teritoriul ei ar fi trebuit să fie limba etniei majoritare (adică găgăuza, idiom derivat din turcă), respectiv limba oficială a statului („moldovenească", zice Constituţia Republicii Moldova, română, spune adevărul şi o decizie a Curţii Constituţionale de la Chişinău). Ei, bine, în Găgăuzia, lucrurile nu stau deloc aşa: în afară de indicatoarele care delimitează, falnic, teritoriul autonom şi de câteva (nu multe!) panouri oficiale, limba găgăuză este ca şi absentă din spaţiul public. În pofida faptului că autonomia este, în absolut toate ţările care practică acest sistem, un mijloc de protecţie a identităţii unei minorităţi. Numai limba oficială a Republicii Moldova este mai puţin vizibilă în Găgăuzia decât găgăuza!
 
În rest, Găgăuzia este o rezervaţie istorică sovietică, în care totul este scris în limba rusă. Cum şi firmele private sunt tot în ruseşte, e de presupus că aceasta este limba uzuală a găgăuzilor. Şi atunci, dacă nu doresc să-şi păstreze identitatea, de ce li s-a mai acordat autonomia?
 
Nu numai uzul aproape exclusiv al unei limbi străine te şochează în Găgăuzia. Peste tot, vezi monumente ale lui Lenin, ale soldaţilor sovietici "eliberatori", precum şi oribilele compoziţii statuare pseudo-folclorice, cu care perioada sovietică a împodobit intrările şi ieşirile din localităţi, care te transportă imediat, cultural vorbind, prin Asia Centrală, nu în Europa din care Republica Moldova face, teoretic, parte.
 
Şi încă un aspect: peste tot acolo unde există, teritoriile autonome au un standard de viaţă mai ridicat decât cel al statului din care fac parte. Catalonia este cea mai dezvoltată regiune a Spaniei, Bavaria este cel mai dezvoltat land al Germaniei, Voivodina este cea mai bogată regiune a Serbiei ş.a.m.d. Capacitatea superioară de valorificare a resurselor locale este o caracteristică  a tuturor autonomiilor teritoriale cunoscute în Europa. Cu excepţia Republicii Moldova! Găgăuzia reuşeşte contra-performanţa de a fi şi mai prost administrată decât restul republicii, ceea ce (dat fiind cât de prost se trăieşte peste Prut) e, în sine, extrem de dificil. Şi atunci, la ce bun aceastà autonomie, dacă nici nu contribuie la prezervarea identităţii minorităţii găgăuze - dimpotrivă, a dus la rusificarea ei totală -, nici nu valorifică mai bine potenţialul local?
 
În paranteză, "strategia" românească, fie că a fost vorba de "podul de flori" sau de "podul de vin", nu a luat în calcul nici o secundă problema găgăuză. Vorbim iresponsabil, ca-ntr-o cârciumă de port, despre unire, dar habar n-avem că fix în centrul Republicii Moldova e un teritoriu autonom, populat de oameni pentru care soarele răsare la Moscova şi care ne urăsc sincer, din inimă. Lor nu li s-a adresat nici una din iniţiativele româneşti desfăşurate peste Prut, nici măcar una de sondare a motivelor pe care le au să ne urască...
 
Şocul cel mare a venit, însă, la vreo 50 de kilometri de frontieră. Acolo unde, cam prin dreptul localităţii Aluatu, şoseaua mediocră de până atunci s-a transformat, brusc, în ceva ce nu găseşti decât, poate, prin Bangladesh sau Afganistan! Vreo 50 de kilometri de drum de pe care asfaltul turnat, probabil, prin anii '70 dispăruse de cel puţin 15 ani. Râpe, pietre, praf, camioane gata să dea peste tine, nici un indicator, nici o bornă kilometrică şi, pe alocuri, nici semnal la telefon. Viteza maximà a fost de 15-20 de km/h şi nici la mănăstire nu s-au ridicat atâtea rugăciuni pe minut ca în maşina în care mă aflam. Care se străduia să ajungă la Giurgiuleşti într-o singură bucată, înotând printr-un peisaj apocaliptic, ca-n Siria sau ca-n "Mad Max"... Puţinele localităţi pe lângă care trece drumul "principal" sunt şi ele încremenite în timp: nici măcar panourile de la intrare, scrise cu alfabet chirilic, n-au fost înlocuite, în 27 de ani, de alfabetul latin oficial.
 
O experienţă realmente terifiantă, pe lângă care indigenţa de dincoace de Prut are un straniu aspect de prosperitate...
 
Când o să-l mai auziţi pe Băsescu vorbind despre unire, trimiteţi-l pe acest drum „principal“. Şi întrebaţi-l ce a făcut, timp de 10 ani, cât a tăiat şi-a spânzurat, pentru reducerea decalajelor uriaşe de dezvoltare şi de mentalitate dintre cele două maluri ale Prutului. Şi pe ce s-au cheltuit, de fapt, zecile de milioane de euro alocate „românilor ce pretutindeni“.