GALERIE Larisa Popov, campioana cu nume predestinat: „Tata a plâns când am luat argintul la Montreal“

Despre oameni ca la Larisa Popov (56 de ani) se spune că sunt născuţi pentru a învinge. A atins orice culme şi a avansat prin muncă asiduă şi dăruire. Este o legendă vie a sportului - prima campioană olimpică a Moldovei, triplă medaliată cu aur la competiţiile mondiale şi de cinci la cele ale URSS. Astăzi ia rar vâsla în mână, dar speră să relanseze canotajul academic pe malul drept al Nistrului şi visează ca nepoţii să-i urmeze calea.

„Adevărul“: De unde vine pasiunea pentru sport? Aţi moştenit-o din familie?

Larisa Popov: M-am născut în Tiraspol, într-o familie de muncitori. Tatăl meu era un împătimit al sportului, urmărea toate competiţiile. Chiar şi numele mi l-a dat în cinstea gimnastei Larisa Latînin, care luase aurul la Olimpiada din 1956, cu un an înainte de a mă naşte, şi era foarte populară în acea perioadă. Fratele meu mai mare a fost pugilist şi a avut rezultate bune, inclusiv a luat argintul la campionatele URSS, iar eu am făcut mai întâi baschet, apoi atletism.

Şi aţi ajuns numărul unu în canotajul academic...

În clasa a şaptea, o prietenă mi-a povestit despre unchiul ei, care era antrenor de canotaj la şcoala sportivă din Tiraspol. Am mers împreună acolo. Mi-a plăcut şi am ales să fac acest sport, deşi părinţii erau împotrivă. Credeau că e prea periculos - barca se poate răsturna şi te pot lua curenţii de apă. Pe atunci, baza de pe malul Nistrului era foarte dezvoltată şi aici se pregătea selecţionata feminină a Uniunii Sovietice. Noi, copiii, ne antrenam alături de campioni olimpici, europeni, mondiali şi visam să ajungem ca ei. Antrenorul mi-a dat apoi o cărţulie din seria „Stelele sportului mondial“ despre triplul campion olimpic la canotaj Veaceslav Ivanov. Acesta a fost momentul când mi-am pus şi eu drept scop să urc pe podiumul olimpic.

Făceaţi parte din selecţionata URSS fiind încă elevă. Vă descurcaţi cu şcoala?

În clasa a zecea, acordam o atenţie mai mică şcolii. Învăţam în localităţile unde mă antrenam, iar examenele le susţineam extern. În perioada rece a anului, aveam cantonamente în Azerbaidjan, unde râul nu îngheţa şi nu se oprea, iar vara eram fie în Moldova, fie în ţările baltice.

Cum aţi fost selectată pentru Olimpiada din 1976, de la Montreal?

La probele preliminare pentru calificarea la Jocurile Olimpice eram cea mai bună, însă pentru că aveam doar 19 ani antrenorii s-au temut să mă lase singură în barcă şi m-au inclus în echipa 4+1 rame. Să vâsleşti în echipă era mai uşor atât din punct de vedere fizic, cât şi moral. Şi am luat medalia de argint. Tata a plâns de bucurie, însă undeva în sufletul lui era supărat că am pierdut în faţa Germaniei, mai ales că a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

Îmi amintesc că la Montreal erau nişte măsuri drastice de securitate, pentru că la jocurile precedente, de la Munchen, fuseseră luaţi ostatici sportivii israelieni. Eram permanent însoţiţi, mergeam în grupuri de câte două-trei persoane şi nu aveam voie să ieşim din satul olimpic. Peste o lună, am obţinut locul întâi singură în barcă la campionatul URSS, devansând-o pe fata care câştigase multe medalii la Olimpiadă.

Iar peste patru ani aţi cucerit şi aurul la Moscova...

Eram tânără şi toate aceste victorii mi-au trezit gustul de a creşte, dar m-am căsătorit, am născut o fetiţă şi am fost nevoită s-o iau de la zero. A fost greu pentru că slăbisem şi a trebuit să iau în greutate ca să pot face faţă efortului fizic. M-am antrenat doi ani, însă nu reuşeam să intru în selecţionata de bază. Abia în 1979 mi-am revenit în formă. În 1980, am mizat totul pe medalia de aur. Deja luasem argintul şi mă gândeam doar la primul loc.

Cum aţi format „perechea de aur“ cu Elena Hlopţeva din Minsk?

Mă pregăteam să concurez singură, iar Elena se antrena pentru echipa de patru rame cu cârmaci. Înainte de Olimpiadă a avut loc însă campionatul URSS şi s-a decis că fiecare membru al naţionalei participă în două probe. A trebuit să-mi aleg o coechipieră. Încercasem să vâslesc cu mai multe fete, dar ceva nu se lega. Cu Elena, în schimb, barca a mers ca unsă din start. În ianuarie am format o pereche, iar în mai deja câştigam campionatul unional.

Ce gust a avut victoria pe culmile Olimpului?

La Olimpiadă erau patru echipe favorite, pe noi însă nu ne cunoştea nimeni. A fost o surpriză când ne-am calificat direct în finală, câştigând prima deplasare cu un avans de timp semnificativ. Până la finală a trebuit să aşteptăm patru zile. Era o căldură insuportabilă, lumea leşina. Ştiam că pot să câştig. Victoria era atât de aproape, dar atmosfera era tensionată. Nu aveam pe nimeni lângă mine. Dorul de fetiţa mea de trei ani şi responsabilitatea faţă de cei de acasă m-au motivat însă să mă adun. După ce am câştigat, eram epuizată din cauza efortului fizic şi a presiunii morale. Am avut un sentiment de uşurare că s-a încheiat competiţia, că am ajuns prima. Mă gândeam la rudele mele.

Apropo de rude. Nu aţi fost nevoită să alegeţi între carieră şi familie pentru că şi soţul dumneavoastră, Anatoli Popov, este canotor. Cum a început povestea voastră?

Ne-am cunoscut la competiţii. El este din Rostov pe Don. A vâslit câţiva ani, dar s-a lăsat din cauza problemelor de sănătate. După Jocurile Olimpice, mi-a devenit antrenor. Împreună am participat la campionatele mondiale, în 1981-1983. În anul următor trebuia să mergem la Los Angeles, dar URSS a boicotat campionatul. Regimul intens de antrenamente şi-a lăsat amprenta asupra stării mele de sănătate. Am fost operată şi am decis să mă retrag, mai ales că fetiţa a început şcoala şi am vrut să-i fiu alături.

Ce aţi făcut după ce-aţi agăţat vâsla în cui?

Primul an am predat la Institutul de Educaţie Fizică din Tiraspol, iar apoi cinci ani am condus şcoala sportivă unde am învăţat şi eu. Înainte de perestroika, federaţiile din republicile sovietice au devenit independente şi am ajuns preşedinta federaţiei de canotaj din Moldova. Soţul, în schimb, a decis să intre în afaceri, a deschis o linie de îmbuteliere a sucului şi vinului. A urmat o perioadă grea, aveam restanţe salariale la federaţie şi am plecat. Un an mi-am crescut nepoţica, iar când a mers la grădiniţă, m-am alăturat businessului de familie.

V-a mers în afaceri la fel de bine ca şi în sport?

În business azi e bine, mâine - nu prea. La un moment dat a trebuit să ne recalificăm şi am început să creştem iepuri după o tehnologie inventată de un profesor din Sankt Petersburg. Aveam producţie bună, carnea se vindea în magazinele din Chişinău, dar am renunţat fiindcă aveam probleme cu furajele. De trei ani nu mai avem iepuri, dar lumea încă ne sună. Apoi ne-am implicat în publicitate, edităm bannere. E afacerea fiicei şi ginerului, iar soţul îi ajută.

Nu aţi putut, totuşi, să staţi departe de sport şi activaţi acum la Comitetul Naţional Olimpic.

Într-adevăr, sunt membră a Executivului Comitetului Olimpic şi preşedintă a Federaţiei de Canotaj din Republica Moldova. Din 2001 conduc şi Asociaţia „Sportul şi Femeia“, care are drept scop motivarea femeilor de toate vârstele să facă sport, inclusiv de performanţă. În 2003, Comitetul Olimpic Internaţional mi-a conferit trofeul „Femeia şi Sportul“, care este acordat sportivelor de pe cinci continente. Eu l-am luat din partea Europei.

Dar care este soarta canotajului academic în Republica Moldova?

Baza a rămas la Tiraspol şi Bender, iar pe malul drept al Nistrului nu se face. Vreau să formez acum o grupă ca să relansez acest sport. Am vorbit şi cu ministrul. E o provocare, trebuie să aducem antrenori. Avem nevoie şi de oameni, şi de bani. Păstrez legătura cu Federaţia Internaţională de Canotaj Academic şi aş putea fi de folos.

Mai urcaţi în barcă?

Am participat la competiţiile pentru veterani, dar acum vâslesc mult mai rar pentru că nu am unde. La Tiraspol merg în fiecare săptămână să-mi văd mama, dar nu am timp pentru canotaj.

V-au călcat moştenitorii pe urme?

Fiica mea, Elena, a făcut o vreme canotaj, dar n-a vrut să continue după ce tatăl ei s-a lăsat de antrenat. Apoi s-a căsătorit şi are acum doi copii. Mi-ar plăcea ca nepoţii să ne urmeze calea. Din păcate, pentru nepoată e deja prea târziu, are 17 ani. Băiatul a fost la înot, dar nu i-a plăcut. Sper că, dacă se va aşeza în barcă, îi va plăcea. Aş fi foarte fericită.