„Comedia Norilor“ te lasă cu capul în nori

Recenta premieră a Teatrului Naţional din Bucureşti este o versiune modernă a uneia dintre cele mai longevive piese din istoria teatrului.

Textul scris de Aristofan, acum aproape 2.400 de ani, aşa cum este adaptat scenic la TNB, confirmă postulatul conform căruia „toate-s vechi şi nouă toate“. Societatea grecească din vremea „părintelui comediei” pare să se fi confruntat cu aceleaşi probleme de morală, corupţie, pervertire a valorilor şi falsificare a realităţii ca şi societatea de consum a zilelor noastre.

Regizorul Dan Tudor se foloseşte de un text antic şi de un spaţiu scenic  inovativ - scenografia îi aparţine  lui Andu Dumitrescu - pentru a satiriza nu omul, ci lumea, în deplinătatea sensurilor şi atemporalităţii ei. Satira este scopul, nu mijloc al spectacolului, şi de aceea acţiunea comediei nu se leagă într-un conflict dramatic.

Aceasta este un neajuns al spectacolului, dar scuzabil prin prisma intenţionalităţii autorului: comediile lui Aristofan nu respectă nicio regulă de compoziţie, sunt subordonate fanteziei şi umorului, alegoriei şi simbolului.

Desfăşurarea de imagini fanteziste, cu personaje alegorice şi pitoreşti, scoase din panoplia de oameni simpli (exemplul ţăranului Strepsiade) sau legendari (înţeleptul Socrate) este necesară, dar nu suficientă pentru reuşita spectacolului. În „Comedia Norilor“ sunt demascaţi sofiştii, o categorie de înşelători foarte răspândită în Grecia Antică, dar şi astăzi, numai că acum li se spune altfel: şarlatani.

Arta de a-i „face“ pe creditori

Prin arta retoricii lor pompoase, dar goale de conţinut, şi prin raţionamentele vicioase, sofiştii falsifică adevărul, induc în eroare justiţia şi câştigă, prin isteţimea logicii lor, auditoriul.

Arta retoricii de tip argumentativ corupe, dar cine învaţă să facă uz de ea reuşeşte să-i întoarcă pe toate feţele şi pe creditori, şi pe datornici. Adică, dacă ai gura mare şi raţionamente solide, cum s-ar spune în zilele noastre, poţi să îi „faci“ pe toţi.

Aşa procedează şi naivul ţăran Strepsiade (Alexandru Bindea), care după ce ia lecţii de la Socrate (Mircea Albulescu), devine din victimă a creditorilor un „şmecheraş” precum cei ai zilelor noastre. Nu numai că nu le mai dă dobânda pe care le-o datorează, ci îi şi „arde“ pe spinare cu lopeţile, ca un mardeiaş mărunt din filmele lui Tarantino.

Excepţională este partitura coregrafică şi muzicală a două dintre personajele alegorice, „Raţionamentele”: Ilinca Goia şi Monica Davidescu. Foarte bine şi-au însuşit rolurile şi Răzvan Oprea, Mihai Calotă sau Axel Moustache.

Dan Tudor aplică o formulă actoricească probată şi în „Molto Gran’ Impressione“ şi aceeaşi reţetă - un musical care alunecă spre un spectacol de revistă şi umor, dar mai puţin articulat decât antecedentul. Distribuţia mai cuprinde nume precum Ileana Stana Ionescu, Simona Bondoc, Oana Vânătoru, Victoria Dicu.