Căderea românilor în autoadmiraţie

Căderea românilor în autoadmiraţie

N-am prins vremurile în care echipele masculine de volei Rapid şi Dinamo disputau trei ani la rând finala Cupa Campionilor.

Şi nici pe cele în care handbaliştii câştigau patru titluri mondiale în şapte. Am aflat însă de la artizanii acelor succese, ca şi al altora de la mijlocul secolului trecut, pe care nu le-am mai amintit aici, că principalul secret al reuşitei lor a fost seriozitatea.

Să nu înţeleagă cineva că sportivii de atunci nu ştiau ce este aceea distracţia. Din contră, toţi erau oameni de viaţă. Ştiau să se bucure, să zâmbească, că petreacă. Aveau însă puterea să separe distracţia de muncă, să nu le amestece niciodată în sensul rău al cuvântului - este ideal să faci sport de performanţă şi să nu-l resimţi precum o povară.

Dincolo de toate acestea însă, campionii de altădată din sportul românesc au încercat de fiecare dată să-şi repete sau să-şi depăşească reuşitele, ca o confirmare a valorii lor. Ei nu s-au mulţumit cu puţin, iar după primul titlu european sau mondial dobândit nu au zăbovit prea mult în faţa oglinzii, într-un exerciţiu de autoadmiraţie.

Paradoxal, în contextul în care sportul s-a profesionalizat, excesiv aş spune, în care concurenţa este tot mai acerbă, astăzi constatăm deseori că sportivii noştri se limitează în a rosti formula „Oglindă, oglinjoară, cine este cel mai tare campion din ţară?” Pentru ca, de cele mai multe ori, răspunsul s nu fie şi cel aşteptat.

Speriaţi de gândul că pot câştiga

Observăm tot mai des aşadar, îndeosebi în sporturile de echipă, cum o victorie frumoasă este urmată de eşecuri în serie, multe dintre ele în faţa unor adversari care numai pe hîrtie se dovedesc a fi şi mai slabi. Şi că în loc să confirme, mulţi sportivi se pierd mai apoi în anonimat, striviţi de o faimă prost gestionată.

Dublu campion mondial la handbal, Cristian Gaţu nu crede, totuşi, că atât „căderea în autoadmiraţie” ar fi de vină pentru multe dintre eşecurile noastre neaşteptate. Bun cunoscător al fenomenului sportiv, actualul preşedinte al FRH este nemulţumit mai ales de acele fluctuaţii care apar nu de la meci la meci, ci de la o repriză la alta. Şi le pune pe seama a ceea s-ar putea numi „teama de victorie”.

Pentru a-şi fundamenta teoria, Gaţu pomeneşte de meciul băieţilor cu Ungaria, de la Mondialele din acest an, şi de cel al fetelor cu Rusia, de la World Cup, ambele disputate la handbal.

„Am condus de fiecare dată, chiar şi la diferenţe mari, însă la final am fost învinşi. Parcă ne-a înfricoşat însăşi ideea că am putea obţine două mari victorii”, mărturiseşte cu mâhnire fostul campion.Este adevărat, sunt şi sportivi care conştientizează că în sportul de acum nu poţi trăi dintr-o singură victorie trecută. După memorabilul succes (37-33) cu Montpellier, din Liga Campionilor, handbaliştii HCM-ului din Constanţa declarau la unison: „Trebuie să rămânem cu capul pe umeri! Să nu uităm ce am păţit după ce am învins Barcelona. N-am mai câştigat nimic”.

Rămâne aşadar de văzut dacă handbaliştii Constanţei vor avea puterea de a rămâne cu picioarele pe pământ. Meciul de sâmbătă, cu Szeged, a fost pentru ei o primă ocazia de a dovedi asta.