De moarte şi de Fisc nu scapă nimeni. Cum a evoluat fiscalitatea în România în ultimul secol: în perioada ceauşistă tindea spre zero

După Primul Război Mondial, statul român avea mari probleme finaciare, chiar dacă s-a ales cu regiuni bogate. Astfel că fiscalitatea a trebuit înăsprită.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală din Timişoara a organizat, în holul de la parterul sediului din Piaţa 700, o expoziţie care se încadrează în rândul evenimentelor care marchează 100 de ani de la Unire. ANAF propune o istorie a fiscalităţii din zona Banatului, din perioada anilor 1900 până astăzi. Sunt o serie de documente fiscale din ultimii 130 de ani, începând din perioada imperiului Austro-Ungar, trecând prin anii de după trecerea Banatului sub administraţia românească, apoi prin comunism, ajung până în zilele noastre.

Se zice că de fisc şi de moarte nu scapă nimeni, însă fiscalitatea este un rău necesar care se face de când există statele, spune profesorul universitar Ioan Talpoş. 

“Fără îndoială că fiscalitatea nu poate fi detaşată de economie. Fiscalitatea s-a dezvoltat odată cu economia, în condiţiile păstrării cotelor de impozitare, a adus venituri bugetului de stat. Fiscalitatea este absolut necesară, ea a apărut odată cu apariţia statului şi nu va dispărea niciodată. Viaţa financiară a statului nu poate să fie întreţinută decât de fiscalitate. Sunt şi alte venituri pe care statul şi le procură, dar partea covârşitoare, de 80-90 la sută din veniturile statului sunt de esenţă fiscală. Adică presupun dijmuirea veniturilor contribuabililor şi, într-o anumită măsură, asanarea averilor. Fiscalitatea e un rău necesar fără de care statul nu poate să trăiască”, a spus Ioan Talpoş, fostul rector al Universităţii de Vest din Timişoara.

Cum era sisemul fiscal în timpul lui Ceauşescu

Percepţia comună a românilor este că statul le prea mulţi bani. 
 

“Pe vremea trecutului apropiat, în socialismul ceauşist, fiscalitatea tindea către zero. Sistemul fiscal românesc era cvasiinexistent. Din 1945 până în 1989, sistemul fiscal a evoluat descrescător, către un sistem fisal foarte lejer. În 1989, fiscalitatea procura statului român venituri de circa 5-6 la sută. Celelalte venituri erau procurate de economia socialistă, care se baza pe proprietatea întregului popor. Ca urmare, prelevările de la intreprinderile de stat nu erau considerate prelevări fiscale, erau aşa numitele vărsăminte la buget din beneficiu. Impozitul pe circulaţia mărfurilor îl suportam toţi fără să ne dăm seama. Ca şi taxa pe valoare adăugată de astăzi se incudea în preţurile produselor. Impozitele erau puţine, erau izbitor de simplu reglementate. Era simplă, concisă şi la obiect. Cine suporta fiscalitatea în timpul comunismului? Proprietarii de case, care erau în mare parte în mediul rural, proprietarii de terenuri, care nu erau cooperativizate, şi impozitul pe venitul agricol. Pe acea vreme au fost reglementate şi impozitul pe veniturile liber profesoniştilor. Dar aceştia erau puţini. Majoritatea erau angajaţi la stat. Nu exista impozitul pe salariu, plătea ceva intreprinderea la care erai angajat, dar o simţeai”, a povestit Ioan Talpoş.

România nu are cea mai mare fiscalitate din Europa

În România, fisclitatea este la un nivel mediul în Uniea Europeană, mai spune profesorul de ecomomie. 

“O clasificare a sistemelor fiscale cuprinde aşa numitele sisteme fiscale grele, care în Europa sunt specifice ţărilor nordice. Cea mai ridicată fiscalitate se regăseşte în Danemarca, Norvegia şi Suedia. Prelevările fiscale din aceste ţări depăşesc 60 la % din venit. La ora actuală, prin fiscalitate, statul român mobilizează spre buget circa 28-29 % din PIB. Rata fiscalităţii, presiunea fiscală medie în Uniunea Europeană, este uşor peste 45%. Decalajul care ne separă de aceast procent din U.E. este de 14-15%. Din acest punct de vedere, pentru a ajunge la nivelul de dezvoltare al ţărilor europene, la nivelul mediu, ar trebui să înăsprească fiscalitatea. Sigur că asta e greu de suportat. Mai există şi sisteme fiscale lejere, uşoare, care sunt în aşa numitele <paradisuri fiscale>. În Europa ne referim la Cipru, Liechtenstein, Monaco etc. Acolo presiunea fiscală este mică”, a afirmat profesorul de economie.

Intreprinzătorii privaţi să contribuie la fiscalitate într-o măsură apreciabilă, prin impozitul pe profit, care este după impozitul pe venit. Cel mai important venit în România este cel pe venitul salarial. O bună parte a populaţiei României este salariată în sistemul privat, care deja are ponderea covârşitoare în crearea de PIB, dar şi în sistemul de stat.

Istoria fiscalităţii în România încă nu e scrisă 

Provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, alipite regatului României, au adus veniturile substanţiale statului, care, din păcate, a avut grijă ca ele să nu se întoarcă în Transilvania şi Banat. 

"Această parte de ţară contribuia la bugetul de stat cu o sumă importantă, pentru ca prin redistribuire de la bugetul de stat să primească doar o părticică. Transilvania şi Banatul erau finanţatoare ale bugetului de stat, nu beneficiarele. Nu s-a vorbit şi nu s-a scris multe despre acest lucru. M-aş încumenta să iau un tânăr de la facultate, să-l duc prin arhive, să scotocească şi să scrie despre istoria fiscalităţii. Încă nu e scrisă”, a adăugat Talpoş.

Titulescu: “De la cei puţini cu bani mulţi, luăm mult”

După primul Război Mondial, statul român avea mari probleme finaciare, chiar dacă s-a ales cu regiuni bogate. Astfel, fiscalitatea a trebuit înăsprită. 

“România trebuia să finanţeze marile distrugeri din timpul războiului. România a fost obligată să plătească şi o seamă de cheltuieli pentru Transilvania, a plătit multe daune Ungariei, după semnarea păcii. Nicolae Titulescu, în calitate de ministru de Externe, a fost cel care semnat pacea cu Ungaria, de la Trianon, în 20 martie 1919. În urma acestui tratat, România a rămas cu datorii de plătit pentru Ungaria, pentru trecerea Transilvaniei la România. Putea să plătească doar prin fiscalitate. Erau predominante impozitele indirecte, care procurau circa 60-70 la sută din buget, iar diferenţa era prin impozite directe. Titulescu dorea să facă o reformă, să inverseze situaţia. Să predomenine impozitele directe, în manieră progresivă asupra veniturilor şi averilor. Principiul lui Titulescu era simplu: De la cei mulţi cu bani puţini, luăm puţin; De la cei puţini cu bani mulţi, luăm mult. România a trebuit să plătească pensiile pentru sutele de mii de orfani şi văduve de război. România a trebuit să se împrumute, pentru că situaţia datoriei publice era gravă. Capitalul străin deţinea o pondere de 75-80 la sută din economia românească. În industria petrolieră către 90 la sută. Mai trebuiau plătite şi datoriile contractate înainte de 1918. Titulescu a nu putut duce reformele până la capăt, pentru că Guvernul Averescu şi-a dat demisia”, a explicat Ioan Talpeş.

Expoziţia organizată de ANAF împreună cu Arhivele Naţionale Caraş Severin este deschisă până în data de 7 decembrie.