Povestea veteranului de război care a plătit cu libertatea sentimentele sale patriotice şi ce „răsplată“ nemeritată a primit din partea statului român
0
Avocatul Teodor Colţescu (1883 – 1975), din oraşul Ţicleni, judeţul Gorj, veteran din Primul Război Mondial, a consemnat amintirile trăite în lagărele germane în care a fost închis.
În ciuda asprimii războiului, fostul combatant a relatat cum s-a împrietenit cu doi soldaţi care îl păzeau în timpul deplasării către un alt lagăr şi cum a stat cu aceştia la o cafea în gara din Berlin. Mai mult decât atât, gorjeanul a fost eliberat din lagăr, cu condiţia de a semna un angajament.
Amintirile lui Teodor Colţescu din timpul războiului au fost păstrate de către fiul său Constantin, veteran din Al Doilea Război Mondial, şi prezentate de Ion M. Ungureanu în lucrarea „Din memoriile lui Teodor Colţescu“.
Acesta a fost prizonier de război în lagărul Breesen din Germania. Teodor Colţescu a povestit în memoriile sale că un soldat german din garda lagărului l-a pus la ora 3 noaptea să aibă bagajul pregătit pentru că va fi dus într-un alt lagăr. Tot felul de gânduri negre i-au trecut prin minte. Până la urmă, pe drum a avut parte de o surpriză. „Nedumerirea şi neliniştea mea era mare. Ştiam că nu avusesem purtări care să mă expună la sancţiuni. În fine. Ordinul e ordin. M-am pregătit şi exact la ora 3 noaptea au apărut doi soldaţi cu arme şi felinare. Am plecat din lagăr pe o câmpie care părea că nu mai are margine. Zăpada era mare şi deci, şi drumul greu. Odată cu ziua am ajuns la o mică staţie de cale ferată, de unde am continuat drumul cu trenul. Cu circa 2 ore înainte de seară am ajuns la Berlin, de unde trebuia să schimbăm trenul. M-au impresionat mult clădirile din Berlin, care aveau aspect deosebit de clădirile din ţara noastră. Întrucât mai era o oră şi ceva până să plecăm, am intrat la o cafenea, unde i-am tratat pe cei doi soldaţi cu câte o cafea. La observaţia mea că nu avea zagăr, santinelele au făcut mare haz. Am sorbit cafeaua în grabă deoarece se apropia ora plecării cu trenu. (...) sosit şi trenul cu care trebuia continuată călătoria noastră. Până să vedem în care vagon trebuie să ne urcăm, trenul a şi plecat. Eu şi cu o santinelă am reuşit şi ne-am urcat în vagon. Cealaltă santinelă a rămas pe peron întrucât trenul îşi luase viteză mare. A doua zi dimineaţă, această santinelă ne aştepta pe peronul altei staţii“, prezintă Ion M. Ungureanu în lucrarea „Din memoriile lui Teodor Colţescu“.
A fost trimis în ţară
Soldaţii cu care se împrietenise pe drum i-au spus ce urma să se întâmple cu el. Aceştia i-au dat o veste bună, dar l-au rugat să nu spună nimic, pentru riscau să-şi piardă viaţa:
„În timpul călătoriei i-am întrebat pe aceşti doi soldaţi dacă ştiu ce va fi cu mine şi anume unde mă duc şi pentru ce. Mi s-a răspuns că atunci când vom ajunge în lagărul Lansdorf, am posibilitatea să-mi spună, dar mi-au atras atenţia ca nu cumva să divulg, fiindcă sancţiunea ar fi moartea pentru ei, pentru că i-ar trimite pe frontul de vest, unde se ştie ce este. Întrebându-i din ce parte a Germaniei sunt au răspuns că sunt francezi din Alsacia. Numai atunci mi-am dat seama de caracterul plin de blândeţe al acestor oameni. Ajungând în lagărul Lansdorf, am aflat prin ei că sunt trimis în ţară, pentru a fi pus în libertate şi a-mi relua funcţia de şef de birou la Prefectura Gorj, funcţie ce o avusesem înainte de a pleca la război. La Lansdorf s-a format un mare convoi de soldaţi români prizonieri care au fost repatriaţi“,
se mai arată în lucrarea „Din memoriile lui Teodor Colţescu“.
A refuzat să semneze un angajament şi a fost trimis din nou în lagăr
Teodor Colţescu a ajuns la Târgu Jiu, dar, pentru a rămâne în libertate, i s-a cerut să semneze un angajament că nu va mai lupta în niciun fel împotriva puterilor centrale. A refuzat, pentru că a considerat că obligaţiile care i se solicitau să şi le asume ar fi însemnat o încălcare a sentimentelor sale de român: „Ajungând la Bucureşti, pe mine m-a trimis în lagărul Tonola, iar de acolo, la Târgu Jiu. Spre norocul meu, la Târgu Jiu am ajuns între o zi de duminică. In lagărul din cazărmile regimentului am găsit un singur plutonier de serviciu, care, după oarecari explicaţii, mi-a dat să semnez o declaraţie, după care urma să fiu pus în libertate. Citind declaraţia, am constatat că mi se puneau foarte multe obligaţiuni, majoritatea contra sentimentelor mele de român. Enumăr câteva: că nu voi mai lua niciodată armele contra puterilor centrale, că nu voi unelti nimic contra intereselor puterilor centrale, că mă voi supune la toate ordinele ce mi se vor da ele şi că în caz de neexecutare voi fi împuşcat. Am refuzat categoric de a semna această declaraţie şi a rămas să mă prezint a doua zi la Prefectura civilă, unde se ştia de venirea mea, dar atât fostul prefect, cât mai ales funcţionarii au rămas impresionaţi de declaraţia mea că nu pot rămâne. La mulţumiţi la toţi pentru intenţia ce au avut de mi se face bine şi … la revedere.
Sentinela mă silea să mă duc la comandatura germană. Acolo am fost primit de un maior german foarte prezentabil, dar care, după o oarecare explicaţiuni date de sentinelă am fost întrebat de maior: «Wohlen sie nicht bleiben hier?». Răspunsul meu a fost: «Nein!». S-a repetat întrebarea, dar de astă dată cu accent de supărare: «Noch einmal?». La răspunsul meu negativ cu gest de mare supărare a luat actul de la sentinelă şi acolo pe loc a pus rezoluţia: «Zuruk». Ce simplă rezoluţie?! Aceasta însemna pentru mine întoarcerea la lagărul de la Marea Bine. Imediat s-a şi pus în executare această hotărâre. La orele 11 s-a dat hotărârea, iar ora 1 am şi fost în primul tren ce pleca din Târgu Jiu spre Bucureşti“, a relatat Teodor Colţescu în memoriile sale.
A primit cutii cu mâncare de la o englezoaică pe care nu o cunoştea
Gorjeanul a ajuns în lagărul din Straslund, insula Dauhilm, unde mai fusese închis prima dată în anul 1916. Acesta povesteşte că aici a îndurat o foamete cumplită: „În acelaşi lagăr mai erau prizonieri ruşi, englezi, francezi şi români. Legături cu Crucea Roşie aveau toţi ceilalţi prizonieri, în afară de ce românii că erau mai vechi. Dacă ceilalţi se bucurau de alimentaţie mai bună, românii prizonieri îndurau foamete. Din surplusul existent la ceilalţi, mai ajungea ceva, ceva şi la români, mai ales de la rusi, prin intermediul lui Jean Richitoşmiţ, din Târgu Jiu, care era ordonanţă la ruşi”.
Într-o zi a venit la el un soldat german care i-au înmânat două recipise poştale. La oficiul poştal al lagărului a primit două cutii mari. Când le-a desfăcut a găsit în acestea două cutii mari cu tot felul bunătăţi alimentare. „Nu-mi venea să cred, dar era realitate. În aceste cutii am găsit şi câte o carte poştală tipărită, cu adresa persoanei care îmi ia trimis acele alimente. Era o persoană din Anglia- Misa Oreil, pe care nici până azi nu am cunoscut-o. Fără aceste alimente aş fi suferit mult, mai ales că nu mai aveam nici o legătură cu Crucea Roşie. În fine, la trei luni după aceasta a venit ordin de repatriere pentru toţi ofiţerii români prizonieri. Am fost duci la Bucureşti şi de acolo eliberaţi. Credeam că am terminat cu toate peripeţiile războiului”.
Judecat pentru trădare
La puţin timp, după ce a ajuns acasă, Teodor Colţescu a avut parte de o mare surpriză. A primit o citaţie de la Curtea Marţială şi a aflat că este acuzat de trădare. „Nu ştiam ce să mai cred de această situaţie. La termen m-am dus la Bucureşti şi prezentându-mă la Curtea Mare am reuşit să aflu înainte de a începe interogatoriul despre ce acuzare mi se aduce. Nici mai mult, nici mai puţin mi se aducea acuzarea că am fost un trădător al patriei, ca partizan al trădătorului colonelul Sturza. (...) După un sfert de oră apare şi maiorul care urmă să mă cerceteze. M-a invitat invitat … la interogatoriu şi când am auzit aceeaşi formulă: «- Trădătorule, cum îndrăzneşti să mai mănânci pâine în ţara românească când ştii că ai fost un trădător ordinar al patriei în care te-ai născut şi ai părinţilor fraţilor şi altor rude?!»
Revolta mea a fost atât de mare că nu am mai ţinut seama că eram în faţa unui maior, iar eu locotenent şi l-am întrebat: «- Pe ce bizuiţi, domnule maior când îmi puneţi o întrebare atât de insultătoare pentru mine ca român?» Mi- răspuns pentru întrebare: «- Nu ai fost repatriat deodată cu partizanii trădătorului colonel Sturza?» «- Nu!», a fost răspunsul din partea mea. Am arătat data repatrierii mele şi în aceeaşi zi am fost la Ministerul de război de unde am luat o adeverinţă prin care s-au confirmat cele arătate de mine. La vederea adeverinţei, tonul aspru şi sever al maiorului s-a transformat într-un ton blând, recunoscându-se în adevăr s-a făcut o greşeală şi mi-a eliberat imediat o foaie de drum pentru călătorie cu trenul“.
Se încarcă comentariile...
