Povestea vestitului cojocar din Făgăraş care a lucrat într-o mină de aur din SUA. A muncit din greu pentru a-şi deschide un atelier în locul de baştină

Povestea vestitului cojocar din Făgăraş care a lucrat într-o mină de aur din SUA. A muncit din greu pentru a-şi deschide un atelier în locul de baştină

Pătru Lazăr alături de ucenicii şi ucenicele sale

Pătru Lazăr a fost unul dintre mai vestiţi cojocari care au trăit în Ţara Oltului, iar povestea de viaţă şi sacrificiile făcute pentru meserie sunt remarcabile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Meşteşugul cojocăritului a avut o răspândire mare în Ţara Oltului, pentru că, în această zonă, alături de agricultură, un rol însemnat l-a avut în această zonă creşterea animalelor. Astfel, această ocupaţie a favorizat apariţia şi dezvoltarea meşteşugului ţesătoriei de lână şi a cojocăritului.

„Meşteşugul prelucrării pieilor, dezvoltat în legătură cu necesităţile de viaţă ale unei populaţii de agricultori şi crescători de animale s-a practicat mai întâi în cadrul gospodăriilor ţărăneşti, apoi în cel al atelierelor specializate. Produsele lor erau obiecte de consum pentru comunitatea în care trăiau, ca mai apoi să devină marfă, ei producând din ce în ce mai mult pentru a vinde unor pături mai largi. Meşteşugul se practica în familie, iar meseria se moştenea. Portul popular cuprinde un număr mare de obiecte lucrate din piele şi blană de către cojocari: căciuli, cojoace scurte sau lungi, pieptare“, precizează Alina Mandai, muzeograf ân lucrarea „Meşteşugul cojocăritului în Ţara Oltului“.

La începutul secolului al XVII-lea, în Făgăraş existau 11 cojocari. 
 

Îmbrăcăminte în funcţie de statutul social 

 
În atelierele cojocarilor se realizau adevărate podoabe vestimentare, măiestria meşterilor fiind foarte apreciată. „Artefactele lucrate în atelierele meşterilor, mărturii ale măiestriei acestora, cuprind piese care acoperă fie numai bustul, denumite pieptare sau piese care acoperă şi mâinile, denumite cojoace. Caracteristicile acestor piese erau conferite de statutul social, de reprezentarea sexului, modului de viaţă, ocupaţiei, împrejurării sau ceremoniei în care era folosit. Costumul popular, în care piesele lucrate din piele şi blană sunt parte componentă, era un mod de comunicare, un simbol puternic de reprezentare la nivelul comunităţii“, arată Alina Mandai.
 
Centrele cunoscute din Ţara Oltului în care s-au lucrat piese din piele şi blană sunt: Făgăraş, Drăguş, Sâmbăta de Sus, Veneţia de Jos, Lisa, Ucea de Sus.
 

Cojocarul care a fost primar

Unul dintre cei mai vestiţi cojocari din zonă a fost Pătru Lazăr, care era originar din Mărginimea Sibiului. A deprins meeşugul cojocăritului la Sibiu, la meşterul Ganea. El a fost plecaţi mai mulţi ani în America unde a lucrat într-o mină de aur.
„Cu banii câştigaţi şi-a cumpărat în Galaţi (astăzi cartier al Făgăraşului) trei case şi pământ. (...) Pătru Lazăr a fost căsătorit de două ori, dar nu a avut copii. L-a înfiat pe băiatul fratelui său care a stat în casele lui, dar mai apoi s-a însurat cu o fată din Hurez şi au plecat să locuiască la Timişoara. Aici în Galaţi au vândut toate casele. Pătru Lazăr a fost un om de vază în Galaţi, a fost primar de două ori, prima dată între 1912-1916 apoi după 1942“,
a precizat muzeograful Alina Mandi.

În Galaţi şi-a deschis un atelier de cojocărie care avea să devină cel mai renumit loc de formare a ucenicilor din satele Ţării Oltului.
 
„Era un om nu prea voinic, roşcovan, om frumos şi energic. Era cunoscut, era om de afaceri, priceput în conducerea treburilor comunei; implicat fiind în viaţa politică când erau alegerile se îmbrăca cu pieptarul, lua steagul în mână şi mergea în fruntea fanfarei pe străzi până la parc şi zicea «Ne ducem la moara de hârtie!»”, îşi aminteşte o nepoată a vestitului cojocar.
 
Atelierul era folosit şi ca spaţiu de producţie, dar şi ca loc pentru cazarea ucenicilor. „O încăpere mare, împărţită în două, găzduia atelierul propriu-zis: într-o parte se croiau şi se coseau pieptarele iar în cealaltă dormeau ucenicii. Inventarul atelierului cuprindea alături de masa de croit cu toate cele necesare (ace în trei muchii, degetare, foarfeci, ş. a.) şi un număr de cinci maşini de cusut. În curte se afla tot instrumentarul necesar pregătirii pieilor“, relatează Alina Mandai. 
 
În atelierul vestitului cojocar se realizau pieptare „înfundate” şi pieptare descheiate în faţă, purtate la sărbători, dar şi pieptare pentru zi de lucru.

„Broderia era realizată cu mătase, în cromatica căreia întâlnim: verde, negru, galben, maro, roşu şi firul metalic auriu. Pieptarele de lucru erau descheiate în faţă, vopsite în culoarea maro, singurul element ornamental fiind pojiţa aplicată pe marginea pieptarului, decorată cu «creste» ştanţate în pojiţă. În evoluţia pieptarelor lucrate în atelierul meşterului Pătru Lazăr, broderia a ocupat locul central, trecându-se de la motive decorative simple, la un decor care acoperea aproape toată faţa pieptarului. Piesele lucrate aici poartă amprenta artei cojocăritului din zona Sibiului, unde meşterul îşi făcuse ucenicia“, menţionează Alina Mandai. 
 
Pătru Lazăr a avut numeroşi ucenici din multe sate aflate în jurul Făgăraşului, astfel că meşteşugul a fost transmis mai departe.Vestitului cojocar Pătru Lazăr i se mai spunea „Pătru Nic”. 
citeste totul despre: