Decepţiile în dragoste ale fiului domnitorului Mihail Sturza. Cu cine s-a logodit acesta şi ce i s-a întâmplat

Dumitru, fiul domnitorului Moldovei, Mihail Sturza, nu a avut noroc în dragoste. Acesta s-a logodit cu Catrina, fiica mijlocie a domnitorului Ţării Româneşti, care, în final, nu l-a accepat.

Cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturza, al Moldoveei (1794 –1884), au urmat cursuri militare,  Dumitru la infanterie, iar fratele lui Grigore la cavalerie. După un timp, domnitorul îi trimite pe cei doi la studii în Franţa, la liceul din Luneville de latină, greacă, germană şi desen. După un an de zile, cei doi fii ai domnitorului se mută la Berlin, unde încep cursurile. Grigore este un student silitor, în timp ce Dumitru nu era foarte preocupat de studii, ceea ce îl determină pe tatăl său să-i trimită o scrisoare: „M–a făcut să mă gândesc că ar fi poate nimerit să încetaţi de a mai fi cavaler rătăcitor şi să meditaţi serios să vă fixaţi”.

Încercare eşuată de căsătorie

După nouă ani petrecuţi în străinătate, Dumitru este sfătuit de tatăl său se însoare. „Îşi puse ochii pe fata prinţului palatin de Hessen–Cassel, contesa de Reichenba-ch–Sessanitz, despre care nu ştia măcar ce vârstă are, nici ce avere, în sfârşit, după multe dibuiri şi cercetări, se află că fata avea 16 ani, că era drăguţă şi cuminte şi că avea o zestre de un milion de florini, iar după moartea Electorului va mai moşteni încă o dotă pe atâta. Din nefericire, în timp ce aripa dreaptă a palatului din Iaşi era aproape gata. Beizadea Dumitru, ajuns la Viena, află că tatăl e privit ca un „funcţionar turc foarte şubred, aşezat pe tronul său”. Mai mult, lui Mihail Sturdza i se transmisese o scrisoare în care i se explică „slaba credinţă ce există în viitorul unor ţări cum sunt Principatele, în stabilitatea lor»“, se arată în lucrarea „Iubiri vestite“ a istoricului Eugen Şendrea. 

Logodna cu fiica domnitorului Ţării Româneşti

După ce nu a avut succes la fata prinţului, Dumitru s-a întors la Paris, unde a rămas un an de zile, perfecţionându–se în limba franceză. În anul 1844, Dumitru împlinise 26 de ani şi a început din nou să se gândească la căsătorie. A încercat să se căsătorească cu o nepoată a viceregelui Poloniei, contele Poskiewitch, apoi cu fata generalului rus Teodorov, dar fără succes. A încercat acelaşi lucru şi cu alte tinere, dar fără succes. „Mihai–Vodă Sturdza se gândi la Gheorghe–Vodă Bibescu. Se mai vorbise de o încuscrire între ei de cum fusese ales Bibescu domn, însă «lucrurile rămase atunci nehotărâte, se încălziră din nou în 1846, cu prilejul călătoriei sultanului pe Dunăre», între timp «Dumitru fu pus capul armatei, cu numele de hatman sau ministru de război..., fără să fi fost măcar vreodată într–o cazarmă». La sfârşitul lunii aprilie 1846, Mihail Sturdza împreună cu cei doi fii sosi la Bucureşti şi „fură găzduiţi tustrei chiar la curtea domnească în palatul lui Vodă Bibescu”. Fireşte, «locuind acum sub acelaşi acoperiş, beizadelele moldovene şi domniţele muntene se putură cunoaşte mai de aproape». Din fetele lui Vodă Bibescu, «cea mai mare, Eliza, nu mai era de măritat, deoarece era acum nevasta lui Ion Filipescu. Cea mai mică, Zoiţa, era încă o fetiţă de vreo cincisprezece ani; nu o băga nimeni în seamă. Cea mijlocie, Catrina, de vreo 17 ani, frumuşică, vioaie şi cuminte, plăcu lui beizadea Dumitru. Înfierbântat, Dumitru hotărî „deci s–o ceară în căsătorie şi se făcu chiar acolo la curte un fel de logodnă cu totul intimă, rămânând ca schimbul de verigă să aibă loc după ce se vor fi întors voievozii de la Rusciuc, unde urma să sosească sultanul pe la 30 aprilie”. Aproape o lună de zile au stat logodnicii împreună. Timpul nu–l avantajă pe beizadea Dumitru“, mai prezintă istoricul Eugen Şendrea.

Despărţirea 

Până la urmă, căsătoria nu a mai avut loc. Catrina s-a plâns mamei sale că nu îl poate iubi pe Dumitru: „Şi aşa, într–o zi, se întâmplă la curte, dintr–un nimic, deznodământul unei comedii care ar fi putut fi o dramă. Mariţica doamna (soţia domnitorului Bibescu, care avusese şi ea o interesantă poveste de dragoste) stătea în iatacul ei, într–o dimineaţă la oglindă, să se pieptene. Cum erau vremurile pe atunci, cucoanele mari, dar mai vârtos doamnele aveau când îşi făceau toaleta o sumedenie de cameriste care o ajutau să se îmbrace. Una la dreapta îi poleia unghiile, alta la stânga îi încondeia sprâncenele, iar în spate stătea în ziua aceea fiica ei vitregă, domniţa Catrina, cu pieptenele de fildeş în mână, pe care–l trecea prin părul mătăsos şi negru al măştihăi sale. Şi cum privea aşa, Mariţica doamna pe un scaun urmărind cu privirea ba unghiile ei, ba vopseaua sprâncenelor, deodată zări în oglindă chipul domniţei care o pieptăna şi văzu că frumoşii ei ochi erau plânşi. Mirată, o întrebă:

– Ce ai tu, Catrino? Te doare ceva?

– Măria ta, răspunse domniţa, n–aş vrea să vorbesc. Dar dacă e Măria ta atât de bună de vrea să ştie de ce am ochii plânşi: fiindcă îmi este inima amară. Căci beizadea Dumitru îmi este nesuferit. E roş la păr, pistrui la faţă şi la suflet posomorât. Şi nu–l pot iubi şi sunt nenorocită!

– Atât? răspunse doamna. Lasă, dragă, că voi drege eu ce–au vrut alţii să strice. Şi fii pe pace: dacă nu–ţi place, n–o să–l iei. Iată de ce spuneam eu (n.r. - C. Gane), orice ar fi zis lumea pe atunci despre Mariţica, doamna cea ambiţioasă, vanitoasă şi nervoasă, ea era totuşi o femeie bună şi deosebit de simpatică. Fiindcă, de cum s–a întors bărbatul ei de la Rusciuc cu Mihalachi–Vodă şi cu beizadelele sale, a stat de capul lui să strice logodna, care s–a şi stricat. Domniţa Catrina s–a măritat curând după aceea cu un ales al inimii ei, Ion Florescu, viitor general şi om politic”. 

Dumitru s-a însurat târziu cu o rudă îndepărtată, Catrina Sturdza din Bârlad, fata marelui vornic Alexandru Bârlădeanu şi a Smarandei Costandaki. Din această căsătorie s–au născut trei copii: Mihail, Grigore şi Maria.