Patimile ţăranilor români care s-au opus colectivizării forţate: „Veneau ofiţeri din ăştia şi băteau la noi ca-n sacul de box“

Zeci de săteni din Izvoarele (Olt) care s-au opus colectivizării forţate au avut de suferit pe toată durata regimului comunist, fiind urmăriţi de Securitate şi realizând cu greu, după 1989, că prigoana s-a terminat

În localitatea Izvoarele, din judeţul Olt, aproape 200 de săteni au fost arestaţi în noaptea de 14/15 ianuarie 1961, îngrămădiţi în căminul cultural şi de acolo duşi să fie anchetaţi la Miliţie pentru că s-au opus colectivizării. 48 dintre ei au făcut de la trei luni până la 5-6 ani de carceră la Periprava, unii alegându-se chiar cu mai multe perioade de detenţie. Totul pentru că în cursul zilei de 14 ianuarie 1961 i-au pus pe fugă pe trimişii celor de la raion, veniţi să le înfiereze vitele şi să le ia în Gospodăria Agricolă Colectivă (G.A.C.).

După o aparentă victorie a sătenilor, noaptea, Miliţia şi-a trimis trupele care, cu ajutorul unor oameni din sat, i-au reţinut pe toţi participanţii la răscoală. Acolo unde sătenii au intuit că lucrurile nu vor rămâne nepedepsite şi au plecat, le-au fost luaţi de acasă copiii, nevestele şi părinţii, în puterea nopţii, adesea doar în cămaşă şi izmene. Au fost bătuţi, ameninţaţi, înjuraţi, umiliţi timp de luni sau ani de zile, iar la eliberarea din închisoare toţi au fost obligaţi să semneze angajamente conform cărora nu vor dezvălui niciodată ce au trăit în închisoare. Cei mai mulţi au fost urmăriţi până la moarte de Securitate, despre ei predându-se periodic dări de seamă scrise de informatorii recrutaţi dintre vecini, prieteni, chiar rude. Mulţi informatori au fost desconspiraţi, alţii au rămas necunoscuţi urmaşilor celor care au pătimit prin închisori şi care din 1989 caută adevărul.

„Băteau la noi cum ai bate sacul de box“

Ion Vlăducu este unul dintre cei 48 de săteni încarceraţi în urma evenimentelor din 14 ianuarie 1961. Astăzi doar el şi un alt participant încarcerat mai sunt în viaţă şi mai pot povesti cele trăite, ceilalţi s-au stins cu durerea în suflet, numele lor rămânând încrustate pe monumentul din centrul comunei şi în amintirea urmaşilor.

Interlocutorul nostru avea pe atunci 19 ani neîmpliniţi. I-a împlinit în 16 ianuarie 1961, în prima zi de carceră. „Pe 14 ianuarie au fost părinţii. Şi au venit să mi-aresteze părinţii. Tata s-a pitit sub ieslea boilor, cum era atunci. Eram dezbrăcat, în cămaşă şi izmene. Au fost opt inşi care au venit să m-aresteze, de fapt să-l aresteze pe tata, nu pe mine. Patru au fost străini şi patru de aici. (…) Cel care era vecin cu noi îi spunea mamei, care pornise pe drum după tatăl meu arestat: «Întoarce-te înapoi, că te ia şi pe dumneata!». Şi mama n-a vrut“, a povestit Ion Vlăducu, care a ajuns să fie anchetat alături de mama sa, iar mai târziu, şi de tatăl său, acesta din urmă fiind, în final, trimis în colonia de muncă de la Periprava.

Acolo ne-a dat bătaia corporală: cinci pe-o palmă, cinci pe-o palmă, cinci la fund… 30 în total. Ion Vlăducu fost deţinut politic

Ion Vlăducu, unul dintre ultimii doi supravieţuitori ai revoltei din 1961

„M-au legat cu mâinile la spate de se umflase carnea peste. Ne-au îmbarcat în maşini şi ne-au dus la Slatina, la poliţia de jos. Ne-au aşezat cu capul la perete şi veneau ofiţeri din ăştia şi băteau la noi cum ai bate sacul de box: «Ce-ai mai făcut, bă, fir-ai al dracu’ de neînţărcat?». Noaptea ne-a’ ţinut acolo şi ne-au dus la Piteşti. La Piteşti, ne-au luat din nou. Ne-au dat câte-o feliuţă de salam şi una de pâine: «na, bă, fir-aţi ai dracu’, noi vă dăm pâine şi salam şi voi ne-aţi dat pietroaie!». Noaptea când am împlinit 19 ani, la Piteşti, era prima de puşcărie“, a povestit Ion Vlăducu.

„Mă întreba dacă ascultăm Vocea Americii“

Ţăranii erau încarceraţi împreună cu săteni din localităţile învecinate. Unii, pentru a scăpa mai uşor, au acceptat să colaboreze şi să-i tragă pe ceilalţi de limbă. „A mai adus pe Talcioc, pe Călin Poenaru, vecinul lor, şi a mai adus un învăţător de la Vîlcele, aşa am auzit noi, care pe mine căşunase: că ce-a făcut tata şi mama de ne-a arestat. Gulea Radu parcă era, învăţător, de la Bărcăneşti. Mă întreba tot de tata dacă a făcut politică, dacă se aduna în case din ăştia, întreba dacă avem aparat de radio, dacă ascultăm Vocea Americii“, spune Ion Vlăducu.

„Ne bătea cu furtunul de un ţol şi jumătate“

„Acolo ne-a dat bătaia corporală: cinci pe-o palmă, cinci pe-o palmă, cinci la fund… 30 în total. Ne bătea cu furtunul de un ţol şi jumătate, cred că tot deţinut era. Un ăla mare şi cu falca, aşa, ca de bou. Îmi mai da şi una pe spinare“, a mai povestit Ion Vlăducu.

Copiii ţăranilor care pentru îndrăzneala de a-şi apăra avutul au făcut puşcărie îi omagiază la fiecare mijloc de ianuarie

Metodele de tortură şi umilinţele erau nesfârşite. „La anchetare, acolo, mă punea un anchetator pe o masă de-asta. Venea altu’: «cin’ te pusă, mă, pă tine să stai pă masa asta? Asta e masa de scris! Fir-ai al dracu cu mă-ta!». Şi-mi dădea bătaie. Venea din nou ăla care mă pusese să stau pă masa: «ce ţi-am spus eu, mă, să stai pe masa! Stai pe scaun?» Şi iar mă bătea, că ce, fac ce vreau? Când era să ne bage la celulă, mai venea şi caraliu’: «bă, fir-ai al dracu’ de neînţărcat!» Şi mai îmi da şi ăla câteva picioare“, a continuat bărbatul care a avut de tras încă mult timp după ce, după 6 luni de carceră la Piteşti, a ajuns acasă, ca şi mama sa.
Tatăl a făcut însă ani grei de temniţă, reuşind să supravieţuiască grozăviilor de la Periprava, chiar după un episod în care a fost azvârlit de pe bac.

Ion Vlăducu: „bunicii noştri n-au cedat“

Pentru că la momentul producerii faptelor Ion Vlăducu era aproape un copil, iar pe deasupra n-avusese nici şansa de a face şcoală, i-a fost greu să pornească în viaţă. Arestarea sa din 1961 a atârnat greu, la fel ca şi un alt episod în care bunicii săi, de data aceasta, se împotriviseră regimului: aceştia protestaseră pentru că statul le-a luat forţat din pământ pentru a se construi şcoala.

Numele participanţilor la revolta anti-colectivizare din 1961 au rămas încrustate pe monumentul din centrul comunei Izvoarele

„Am fost şofer mai târziu, am făcut cerere de reabilitare la Ministerul de Interne, după aia cerere la Ministerul Transporturilor, să mă calific şi eu. Eu am fost dat afară de-aici, din unitatea şcolară, eu n-am făcut 7 clase, am făcut 6 clase şi ceva, şi am fost dat afară. Jumătate din clădirile astea (n.r. – discuţia se poartă într-o sală de clasă a şcolii din Izvoarele, în ziua de 14 ianuarie 2020) e făcut pe pământul nostru, şi bunicii noştri n-au cedat. Şi ne-au dat aici, într-o pantă a lu’ Costică Marinescu, ca să se întindă şcoala, din pământul nostru“, a mai spus supravieţuitorul acelor evenimente.

30 de ani au trăit cu frica-n sân

Deţinuţii politic din 1961 au primit acest statut după 1990. Mulţi ani n-au vrut să creadă că s-a dus comunismul şi că nimeni nu-i va mai trage la socoteală pentru că i-au bătut, în acea zi de mijloc de ianuarie, cu pietre pe comuniştii veniţi să le ia cu forţa pământurile. „Pentru ei, acest decembrie (n.r. – decembrie 1989) a redeşteptat amintirea tristă a acelor arestări. Ei n-au venit cu creierul spălat, dar au venit cu frica în sân că pedeapsa lor nu a luat sfârşit. Vă daţi seama cum au trăit toată umilinţa, toată perioada comunistă? Pentru ei a fost o altă închisoare, care nu s-a terminat. Toată viaţa i-a urmărit acea dramă. La eliberare li s-a spus: «Te duci acasă şi nu spui nimic ce-ai păţit şi ce-ai trăit p-aici!»“, povestesc sătenii care, în fiecare an, la 14 ianuarie, se strâng la Izvoarele, în memoria rudelor lor arestate în 1961. Cu această ocazie, supravieţuitorii revoltei împotriva colectivizării şi urmaşii lor le povestesc, în special elevilor de la liceul din localitate, despre cele întâmplate atunci, susţinându-şi relatările cu documente.

În fiecare an, pe 14 ianuarie, la Izvoarele, supravieţuitorii revoltei contra colectivizării şi urmaşii lor rememorează evenimentele din 1961