Meşteşugul abandonat pentru că „nu mai are căutare“. Cum capătă casele foarte vechi o viaţă nouă datorită vărăritului
0
Un meşteşug pe care românii îl mai practică foarte puţin în ultimele decenii a renăscut într-un proiect ambiţios de a da viaţă caselor cu o vechime de peste 100 de ani.
De la adevăratele drumuri ale varului şi până la o moarte lentă a meşteşugului care presupune o muncă de rob n-au trecut decât 10, poate 20 de ani. A fost însă de ajuns ca bătrânii meşteri să se bucure ca nişte copii că-şi mai pot etala, dacă sunt solicitaţi, măiestria, în vreme ce tinerii, atraşi, e drept, de tehnicile arhaice de lucru, să-şi declare dezdădejdea – „l-am practica, dar nu se mai caută, nu mai poţi trăi din asta“.
În acest pericol a căzut, pe lângă alte meşteşuguri tradiţionale, vărăritul, un procedeu anevoios prin care roca de calcar din peretele muntelui este desprinsă, transportată şi transformată în bulgări de var. După săptămâni de muncă, vărarii luau apoi drumul spre câmpie, aprovizionând satele din drum cu varul nestins atât de trebuincios. Aveau să se întoarcă acasă cu grâne, iar în anii din urmă şi cu bani. Până când varul nestins a ajuns atât de prost plătit încât vărarii au încetat să mai facă asta.
Voluntarii care salvează casele vechi
Două cuptoare de ars varul au fost construite, după mult-mult timp, spre sfârşitul acestei veri la Blăjeni, în Hunedoara, unde Asociaţia Sinaptica, cea care a readus la viaţă, vara trecută, mai multe case vechi din Mehedinţi, a poposit cu voluntarii săi pentru a face intervenţii de urgenţă unei case, şi ea cu o vechime de peste 100 de ani, de pe meleaguri hunedorene. Voluntarii au căutat, pentru că asta şi-au şi propus prin proiectul „Piatră şi foc“, meşterii satului care să mai ardă o dată piatra şi să obţină varul necesar reparaţiilor.
A fost lecţia pe care specialiştii şi-o însuşiseră din cărţi, dar au simţit-o altfel în teren, a mărturisit Claudia Balaş, şefa secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Olt, aflată printre voluntari.
„S-a dorit ca la aceste intervenţii de minimă restaurare să fie folosite mijloace şi metode arhaice, folosite atunci când s-a construit casa. Au fost identificaţi meşteri vărari, şi în Podeni, în Mehedinţi, unde a fost ars var, pentru că în zonă mai erau meşteri, dar şi în Blăjeni mai există câţiva meşteri care se ocupau cu vărăritul. Ei s-ar ocupa şi în prezent, numai că nu se mai caută varul, nu mai e piaţă de desfacere, oamenii cumpără acum din comerţ varul ars industrial, practic aceeaşi piatră pe care o foloseşte şi meşterul popular, vărarul, dar e arsă în cuptoare în care înaintea calcinării pietrei de var a fost arsă o altfel de rocă, rămân în cuptor resturi şi de aceea atunci când foloseşti în tencuială sau la mortar se constată că după o perioadă începe să „împuşte“ cum se spune, să se desprindă, pentru că nu se foloseşte varul pur“, a explicat muzeograful de la ce a pornit ideea şi cum s-a ajuns la experienţa unică.
„Pietrele se sprijină una pe alta, este o adevărată artă, o precizie…“
Vărăritul a fost specific zonei de munte, unde meşterii aveau roca de calcar la îndemână. Tehnica presupune o muncă de sclav, pentru a arde 800 kilograme de rocă, a dezvăluit etnologul Claudia Balaş, muncindu-se o săptămână, pentru ca în final să se obţină 600 kilograme de var.
„Trebuie săpat în munte, pentru că cea expusă la soare, la intemperii, nu se foloseşte. Se sparge roca folosindu-se unelte grele - o ranga, un baros (un ciocan foarte gros)-, din masivul de rocă se desprind bulgări care sunt duşi lângă cuptor, acolo meşterul vărar sparge bulgărul în bucăţi mai mici şi începe să clădească cuptorul, într-o groapă făcută în pământ. Pe perete se pune piatra într-un singur strat, pe circular, pe marginea cuptorului, şi i se construieşte o boltă, o calotă sferică. Practic, pietrele se sprijină una pe alta, este o adevărată artă, o precizie…, pentru că trebuie să clădeşti cuptorul în aşa fel încât să nu se prăbuşească în timpul arderii. Meşterul are deja ochiul format, vărarul, ştie deja, din momentul în care clădeşte cuptorul, câte ore va dura arderea. În funcţie de calitatea rocii şi de cantitatea de piatră de calcar care urmează să fie arsă depinde şi durata. Se foloseşte lemn de esenţă tare, care arde greu şi degajă căldură – stejar, fag, carpen. La noi, când am ars la Blăjeni, am făcut două cuptoare, la primul cuptor a durat arderea 13 ore. La celălalt a fost cantitate mai mica şi a durat 8 ore, dar pentru cel de 6 tone, de vara trecută, a ars focul o săptămână. Cât timp arde focul în cuptor meşterul este nelipsit. Trebuie să ştii cât lemn să pui, cum să pui, supraveghează îndeaproape fiecare etapă. În asta constă măiestria, să aşezi pietrele astea atât de bine încât în procesul de dilatare, în timpul arderii, şi după aceea din nou de contractare, după ce a încetat focul şi laşi să se răcească, să nu se întâmple să se prăbuşească. Depinde şi de vreme, pentru că dacă ai ars un cuptor de var şi vine ploaia, să spunem….“, a explicat muzeograful în câteva cuvinte truda de o săptămână a unei echipe întregi, un întreg proces pe care meşterii îl făceau, pe vremuri, în familie.
Casele vechi asupra cărora voluntarii SINAPTICA intervin pentru a stopa degradarea sunt la un pas de năruire
„Pentru un cuptor mic, de 800 kilograme – sapi groapa într-o zi, a doua zi şi următoarea pleci după rocă, după – să-l aranjezi, să-l faci, lucrezi o săptămână, dar muncă, te lupţi cu muntele, cu piatra, cu lemnul, iar la final să ţi se dea 50 de bani pe kilogram…“ , a explicat muzeograful voluntar şi ce i-a făcut pe sătenii din zonă, altădată cu zecile practicanţi ai acestui meşteşug, să abandoneze.
„Veneau munteni şi strigau pe drum «Hai la var! Hai la var!»“
Şi oamenii de la câmpie duc dorul varului adus de munteni an de an, nelipsit înainte de Paşte sau de Crăciun când întreaga gospodărie trecea printr-un amplu proecs de curăţenie.
„Varul, de regulă, oamenii de la şes îl achiziţionau când veneau muntenii şi strigau pe drum «hai la var! hai la var!» şi te duceai şi dădeai la schimb găleata de var pe grâne, de obicei, grâu şi porumb. Oamenii de la ţară luau var, săpau o groapă în pământ, puneau varul, puneau apă peste piatra de var, îl stingeau, o acopereau foarte bine şi era folosit 2-3 ani. Cu varul proaspăt stins, varul fierbinte, cum ziceau ei, adică cel pe care îl stingeau astăzi, a doua zi văruiau. Avea un rol de dezinfectant. De exemplu stropeau cu var proaspăt stins primăvara în coteţe. De Paste, de Crăciun sau ori de câte ori era nevoie se văruia casa. Se dădea pe pomi, cu rol dezinfectant. Mai există o vorbă, şi astăzi, la ţară - «să faci şi-un bine şi să-i arunci un glod de var în fântână“. Ca să dezinfecteze apa, aruncau un bulgăre-doi, în funcţie de cât de puternic era izvorul, după ploi, după inundaţii, în fântâni.
Era folosit ca liant în construcţii, făceau tencuiala cu var, pentru că varul de la meşter e mult mai durabil. Casa de la Reţ, satul din Hunedoara în care am intervenit noi pentru a stopa degradarea, a fost construită numai cu var. Varul era încă straturi-straturi pe pereţi“, a mai spus Balaş, dezvăluind că proiectul SINAPTICA este unul deosebit de ambiţios şi ar putea ajuta la revigorarea multor meşteşuguri tradiţionale.
Interiorul locuinţei, după intervenţia voluntarilor
„Să sperăm că vom avea bani şi anul viitor, pentru că se doreşte a se face un traseu al caselor tradiţionale, să se unească pornind din Sălaj, cu partea de sud, cu Mehedinţiul, poate şi în alte judeţe să identificăm astfel de case, cu vârsta minima 100 de ani. E un prim pas. Cei de la Sinaptica şi-ar dori să devină locuibile, pentru că noi am stopat doar degradarea. Să revenim acolo, să facem saltele de paie, să facem căpătâie, pentru că e o nişă de public pentru acest gen de turism, sunt nostalgici, sunt curioşi. Să-şi gătească acolo pe plită, la vatră, să-şi procure hrană de prin zonă... Din păcate noi nu ne permitem decât o curăţenie, o văruială“, a mai dezvăluit Claudia Balaş despre obiectivele proiectului, munca voluntarilor fiind întreţinută pe o perioadă de cel puţin 5 ani în care casele vechi trebuie păstrate în forma actuală de către proprietari.
Se încarcă comentariile...
