Cum erau amenajate casele oltenilor cu 100 de ani în urmă. Rostul obiectelor pe care astăzi le mai vedem doar la muzeu

Puţine case de cărămidă, ale oamenilor mai înstăriţi, multe din paiantă şi chiar bordeie, încă se mai găseau, cu 100 de ani în urmă, în satele olteneşti. Multe dintre obiectele nelipsite pe atunci astăzi le mai vedem doar la muzeu, fără să le mai înţelegem rostul.

Majoritatea caselor din satele olteneşti aveau doar două încăperi cu un secol în urmă, indiferent cât de numeroasă era familia. Încă se mai găseau bordeie, care au început să fie înlocuite treptat, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu case ţărăneşti.

Într-o monografie a localităţii Cezieni, din judeţul Olt, scrisă cu rigoare, dar şi cu suflet, de Tudor Dănacu şi Constantin Smedescu, se inventariază în detaliu toate cele ce se regăseau într-o casă simplă, în cele două camere, numite FOCUL (pentru că în această primă camera se afla vatra), respectiv SOBA (camera în care se dormea).
Pirostriiile, ţestul, lemnul coşului, tuciul de mămăligă şi căldarea mare (în care se încălzea apa pentru „scaldă“ sau spălatul rufelor), toate se regăseau „la foc“.

„Coşul pornea din tavan până peste casă sau bordei. De tavan, de jur împrejurul coşului, deasupra vetrei de foc (vatră făcută din cărămizi întregi bine aranjate) atârna CORLATA, făcută din două scânduri destul de late, înfipte cu câte un capăt în zidurile de miazănoapte şi răsărit, cele două capete împreunându-se în formă de L. Pe corlată se puneau vasele: străchini, talere, oale, linguri, etc.

În partea de nord era un loc – ÎN UNGHEATA – unde se putea sta să te încălzeşti la foc. Acolo era o firidă unde se punea vasul cu sare. De zidul de nord se agăţau şirele de ardei uscat. În zidul ce desparte cele două camere era gura sobei (soba oarbă), prin care se băgau paie, coceni, lemne etc. ca să încălzească soba, care la rândul ei emana căldură pentru camera de locuit (la sobă). Tot în peretele acesta era uşa prin care se intra ”la sobă” şi o ferestruică mică cu geam pe care se punea lampa (ciobul cu feştilă), care lumina în ambele camere. În această cameră, la tavan, era un grătar pe care se punea carnea porcului de la Crăciun, coastele, şunca, trandafiri (n.r. - cârnaţi), etc., după ce s-au afumat“, descriu autorii monografiei   „Cezieni  leagăn de istorie, de horă şi de ie“ interiorul caselor ţărăneşti de odinioară.

Deşi această cameră nu avea dimensiuni impresionante, găzduia o grămadă de alte obiecte, aboslut necesare: hambarul de mălai şi faină, albia de spălat rufe, laviţa pe care se pune găleata cu apă, urciorul. „Tot aici, câteodată, se vede un butoiaş cu ţuică sau cu vin. Aici, lumina – la bordei – vine de pe coş, iar vara, şi de pe uşă, care stă deschisă. Tot aici, într-un cui, în peretele de miazănoapte, stă agăţată masa (o masă mică, scundă, rotundă, cu trei picioare), bine spălată. Când se pune masa, se pune în mijlocul camerei, lângă vatră. În jurul mesei se strâng toţi ai casei, pe scaunele mici. Mama, lângă vatră, pune din oală, din cratiţă, mâncare în strachina (castronul) din mijlocul mesei. În dreptul fiecăruia aşteaptă o lingură de lemn şi pâine sau mămăligă tăiată cu aţa. Toţi se îndeamnă ca să nu rămână flămânzi, deoarece în castronul din mijlocul mesei se vâră toate lingurile şi se goleşte repede. Nu-i vorba că mama are grijă să-l umple la loc. Ultimul fel de mâncare este laptele dulce, fiert după ce s-a răsturnat mămăliga sau laptele bătut în putinei sau fructe – mere, pere, struguri“, mai spun autorii.

„Icoana este împodobită cu un prosop frumos şi cu busuioc şi candelă“

SOBA era o camera ceva mai mare, în care trebuia să încapă două paturi zdravene, construite pe pari.  „Fereastra este în partea de miazăzi sau are două ferestre la răsărit şi miazăzi. Pe peretele de la răsărit este icoana împodobită cu un prosop frumos şi cu busuioc şi candelă. Aici, agăţată de perete, într-un cui, lângă icoană, este o sticlă cu apă sfinţită (aghiasma) de la Bobotează, cu busuioc în ea şi cu lumânarea de la slujba din ziua de Bobotează. Pe peretele de la miazănoapte sunt prosoape frumos lucrate sau scoarţe. Aici sunt două paturi tari şi solide, cu picioarele înfipte în pământ“, continua descrierea. Patul cel mare îşi avea locul lângă peretele de la răsărit, până la cel de la miazănoapte.  „Este făcut din scânduri late şi groase, trase la broască (rindea) şi bine lipite între ele. Pe pat se pune o rogojină care se ridică pe peretele de la răsărit cu 25 – 30 cm. ca să nu fie curent. Peste rogojină se pune o velinţă sau cergă. Pe acest pat, la capătul de miazănoapte şi miazăzi sunt lăzile cu zestrea casei şi a fetelor pe care se chitesc, până sus, velinţele fetelor şi se acopăr cu o faţă de masă cusută frumos. Între ţoale, mama păstrează anumite secrete“, se descrie în limbajul de altădată totul. Aflăm astfel că aceste lăzi aveau şi o „chichiţă“ (un fel ed cutie cu capac) în care se păstrau lucrurile de valoare: bani, galbeni, salba fetelor sau a mamei etc. Cheia se păstra la mamă.

Lângă lada de zestre se mai găsea un căpătâi (o pernă lungă) umplut cu paie. „Perne cu fulgi au puţini, deşi păsări au, pe care le taie şi le mănâncă, însă fulgii, cei mai mulţi, îi aruncă“, mai constatau autorii însemnărilor preluate în monografia „Cezieni  leagăn de istorie, de horă şi de ie“
În aceeaşi cameră se mai afla un pat, mai mic, lângă peretele de nord, făcut tot din scânduri pe pari bătuţi în pământ şi acoperit cu o saltea din paie.În anumite case exista şi masa dreptunghiulară, mare, pe care proprietarii puneau pahare, căni, poze. „Scaune înalte nu au, sau poate unul-două, făcute de lemnari. Cei ce vin în casă stau pe paturi, cu picioarele în jos“, mai aflăm din monografia citată.

„Bordeiul este acoperit cu pământ bine bătut“

Casele ţărăneşti care au urmat bordeielor ofereau mai mult confort. Descrierea bordeielor este însă grăitoare pentru a stabili cât de oropsiţi încă erau ţăranii la începutul secolului trecut.

„La bordeie, prima cameră (să-i zicem aşa) este GÂRLICIUL, cu podeaua înclinată de afară spre înăuntru. El nu are uşă sus, la intrare. Este deschis. Din el deschizi uşa bordeiului şi intri ”la foc”. Bordeiul este acoperit cu pământ bine bătut, pus pe mârtacii de sus ai lui. În bordei (în groapa lui), de jur împrejur sunt blăni cioplite la secure şi bardă, apoi spoite cu pământ şi văruite“, mai spun autorii monografiei, citând însemnările unui învăţător care descria realitatea de la 1921 şi care  menţiona că în afara lucrurilor amintite, „altă mobilă nu are nimeni“.
În sat erau, evident, şi „chiaburi“, iar aceştia chiar sunt numiţi. Despre ei aflăm că „în casă au paturi în tăblii, cu saltele de paie. Camere de primire mobilate nu au. La preotul Stoiculescu, Tărtăleanu şi alţi câţiva se poate să fi fost şi camere de primire“.

Unele dintre case aveau şi prispe închise pe două părţi, spre curte şi spre drum. Casele erau construite însă fără fundaţii de beton. Puţine dintre acestea erau pe atunci acoperite cu tablă sau şindrilă, cele mai multe fiind apărate în faţa ploilor şi a ninsorilor cu paie, coceni sau trestie.