Cum a devenit „cool“ un meşteşug pe cale de dispariţie. Şcoala de ţesut unde se predă ştafeta tradiţiei
0
Aproximativ 100 de copii din localităţile sibiene Avrig şi Scoreiu învaţă să ţeasă, să împletească sau să brodeze sub îndrumarea Rodicăi Ispas, profesoara care le predă micuţilor arta ţesutului de aproape 30 de ani. „Adevărul“ vă spune povestea tinerilor pasionaţi de un meşteşug pe cale de dispariţie.
Jumătate din încăperea în care îşi desfăşoară activitatea Clubul Copiilor din localitatea Avrig, orăşel aflat la aproximativ 30 de kilometri de Sibiu, e ocupată de patru războaie mari de ţesut, vechi de mai bine de 100 de ani. Pe ele, copii de toate vârstele, de la 6 la 18 ani, învaţă un meşteşug migălos, moştenit de la bunici şi dus mai departe cu pasiune de o profesoară care transmite tradiţia mai departe de aproape 30 de ani.
Rodica Ispas (47 de ani) este profesor la actualul Cerc de Etnologie şi Folclor din cadrul Clubului Copiilor din Avrig, din 1986. Pe lângă micuţii de aici, mai are o clasă şi în satul Scoreiu, localitate aflată la aproximativ 40 de kilometri de Sibiu.
Ţesut, un pic de broderie şi croşetat
La cursurile gratuite ţinute de Rodica Ispas în cele două localităţi vin în total aproximativ 100 de copii, care învaţă de toate: de la împletitul unor brăţări simple până la ciucurii lucraţi cu migală pe lemn sau, pentru cei mai avansaţi, până la ştergare ţesute în războaiele vechi.
„Coasem, împletim, începem cu brăţări ca să ajugem la ciucuri, facem tot felul de cusături. A fi ţesător nu înseamnă doar să ţeşi, implică foarte multe lucruri, şi un pic de broderie, şi croşetat. Încercăm diverse lucruri, plus că trebuie să ştii să coşi la maşină, pentru că trebuie să tiveşti foarte bine. Copiii fac brăţări, trăistuţe, şervete, iar cei mai mari ajung şi la ştergare“, explică profesoara.
Şi băieţii ţes câteodată
Andreea Prier (12 ani) este în clasa a VI-a şi este unul dintre cei mai pasionaţi cursanţi de la cercul de ţesut. „Împletesc ciucuri pe lemn. La început, mi s-a părut un pic greu, dar acum nu mai este. Îmi place rezultatul final, cu toate că muncim mult. Am ţesut şi la război, am făcut chindeuţ (n.r. – ştergar) pentru ciucuri“, spune mândră Andreea.
Nu doar fetele sunt atrase de ţesutul la război, ci şi băieţii. „Vor să vadă cum se mişcă, pentru că e ceva inedit. Îşi fac brăţări, iar atunci când chiar îi pasionează, putem trece de la ceva simplu şi «în joacă» la lucruri serioase“, spune Rodica Ispas, completată imediat de elevii săi. „Lucrăm la război la o trăistuţă, îmi place foarte mult. Trebuie să ai foarte multă răbdare“, spune Darius Stroia (12 ani), elev şi el în clasa a VI-a. Colegul lui, Claudiu Arsân intră şi el în discuţie: „Îmi place ce iese, chiar dacă e mult de lucru. Am mai făcut şi brăţări, şi mărţişoare. Tradiţia e ceva special şi e bine că se păstrează“, spune Claudiu.
Modele vechi de sute de ani
Unii copii vin o dată pe săptămână, însă elevii de performanţă, adică cei care merg la concursuri de profil, cum e Olimpiada Micilor Meşteşugari, au perioade când vin şi în fiecare zi. Copiii lucrează cu migală modele vechi de sute de ani, păstrate peste timp, învăţate din familie, dar şi de la bătrânele din zonă, pasionate de ţesut. „Sunt modele tradiţionale din ţesăturile vechi, modele care erau odată. E foarte cunoscută steaua. Şi steaua simplă, dar şi steaua închisă. Sunt ţesături «cu alesături» (n.r. – procedeu de ornamentare a ţesăturilor populare româneşti prin separarea şi îmbinarea cu mâna, după un model, a firelor de urzeală şi de băteală), specifice acestei zone etnografice. În Ţara Oltului, predomină roşul alături de alb şi negru, am încercat să păstrăm 100% modelele, dar şi tehnica“, povesteşte Rodica Ispas.
Războaiele pe care le folosesc elevii sunt cele pe care a învăţat şi profesoara, având o vechime de circa 100 de ani. „Am mai adus eu mici adaptări sau am îmbunătăţit cu câte ceva. Unul e al meu, cu unul plecăm de obicei la concursuri şi expoziţii pentru că e un model mai mic, se desface pe bucăţele şi e mai uşor de transportat“, explică Rodica Ispas.
Străinii, fascinaţi de micii meşteşugari
Toţi vizitatorii din străinătate care ajung în zonă trec neapărat şi pe la atelierele copiilor doamnei Ispas. Aceştia descoperă fascinaţi războaiele de ţesut vechi, dar şi obiectele de artă care ies din mâinile micilor meşteşugari. „Sunt foarte uimiţi, deşi la ei, războiul de ţesut nu este un lucru neobişnuit, lucrează foarte mult, au foarte multe ateliere. Am fost şi am văzut. Le place stilul nostru. În general, străinii apreciază mai mult lucrul de mână, ei pun mai mult preţ. Nu prea înţeleg de multe ori cum se schimbă iţele şi ce se întâmplă, dar nu se lasă până nu văd tot şi până nu înţeleg“, povesteşte profesoara.
Astfel, străinii i-au ajutat să valorifice şi să scoată ia din ladă. Dar pe lângă ie, spune hotărâtă Rodica Ispas, vor scoate şi poalele, şi catrinţele, şi pieptarul. „Chiar dacă poate nu suntem atât de bogaţi material, suntem bogaţi spiritual. Sunt atât de multe secrete, tehnici, cusături, pe care dacă nu le vom putea învăţa în 10-15 ani, nu o să mai avem de unde să le preluăm. Timpul se duce uşor-uşor, iar cu fiecare bătrân care moare se duc foarte multe cunoştinţe“, mai spune profesoara.
Să ţeşi cânepă pe cânepă, de exemplu, este o mare problemă, pentru că se face într-un anume fel. „Trebuie să se ungă firele cu «mânjală», un preparat din făină cu tărâţe care să apreteze, de fapt, firele, ca să se poată ţese mai uşor. Copiii ăştia nu ştiu nici ce e ăla apret, iar cânepă – nici atât, pentru că nu se mai cultivă, mai sunt bătrâni care mai au şi mai torc, dar tot mai puţini, din păcate“, povesteşte Rodica Ispas. ;
Expoziţii peste hotare
Cu războiul de ţesut, Rodica Ispas a mers la târguri şi la expoziţii de profil în ţări ca Statele Unite ale Americii, Franţa, Germania, Belgia, Irlanda de Nord, Grecia sau Bulgaria.
„În Belgia, am trimis războiul cu maşina cu câteva zile mai devreme, în America l-am trimis cu vaporul cu câteva luni înainte. I-am învăţat pe mulţi copii şi din afara ţării să ţeasă. În Franţa, în Germania, am lipici la copii şi e imposibil să nu se lipească de mine. Dacă sunt mai mici, atunci sunt mai fascinaţi. Am reuşit cu bani puţini, dar pasiunea e mare şi îmi place“, afirmă Rodica Ispas.
A făcut cursuri de ţesut în America
Pasiunea pentru ţesut, povesteşte Rodica Ispas, i se trage încă din anii copilăriei, şi e moştenită de la cele două bunici, ambele ţesătoare pricepute. La 8 ani, s-a înscris la una dintre clasele externe ale Şcolii Populare de Artă din Sibiu, unde, povesteşte râzând, a învăţat „în joacă“ meşteşugul de care şi-a legat apoi existenţa.
„Cursurile erau de doi ani, dar eu am mers vreo cinci. Am mers pentru că mergeau şi colege de-ale mele şi voiam şi eu să învăţ să cos, să ţes. Zilnic, de la ora 14.00 la 18.00, eram la «Arta». Pur şi simplu mi-a plăcut. Presupun că e ceva şi din genă, pentru că bunicile mele au fost amândouă destul de pricepute în domeniul acesta“, povesteşte Rodica Ispas.
Specializări şi studii
La 18 ani, s-a angajat la Casa Pionierilor din Avrig şi, de atunci, mii de copii au deprins de la ea arta ţesutului. Pentru că la momentul respectiv în România nu erau programe de studii pe specializarea ei, a plecat, timp de o lună, în America.
„Am ajuns în 1998, la nişte cursuri în Statele Unite pe care mi le-am plătit singură, cursuri de ţesut, printr-o universitate, „Lincoln University“, din Missouri. Cursul a durat o lună, dar am învăţat cât alţii în patru ani. A fost foarte interesant“, spune Rodica. Când la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu s-a înfiinţat o secţie de Sociologie-Etnologie, Rodica Ispas s-a înscris, iar în anul 2004 a absolvit-o. În acest fel, a devenit oficial titular calificat pe postul de la Avrig, deşi preda deja de mulţi ani.
Cea mai mare bucurie
Profesoara a povestit că se bucură cel mai mult când vin copiii şi-i spun: „Doamna, mama nu crede că am făcut eu brăţara asta!“. „Sunt copii care vin de ani, consecvent, şi spun: «Vreau să învăţ şi aia, şi aia»“, povesteşte Rodica Ispas. Micuţii îşi iau o parte dintre creaţii acasă, însă cea mai mare parte rămâne la cerc pentru expoziţii şi pentru a putea fi admirată de vizitatori.
Rodica Ispas are un salariu lunar de 1.300 de lei, iar munca susţinută înseamnă foarte multă pasiune şi nu se bazează în niciun caz pe latura financiară. În ultimii ani, a primit materiale de la Palatul Copiilor din Sibiu, de care ţine Clubul de la Avrig, dar a avut ani în care nu a primit nici măcar o papiotă şi a susţinut singură, aşa cum a putut, activitatea cercului. Acum, când trage linie, zâmbeşte mulţumită, fiindcă în urma ei rămâne într-adevăr ceva. „Sunt şi voci care îmi spun: «Avem destule în ladă, nu-ţi mai strica ochii!». Şi le spun că e important să ştii şi cum s-au făcut alea din ladă“, încheie Rodica Ispas.
Vă mai recomandăm:
Vestită nu doar în ţară ci şi în afara graniţelor ei, telemeaua de Sibiu se face şi acum după reţete vechi, transmise în familiile de oieri din generaţie în generaţie. Gustul deosebit depinde de mai mulţi factori, de la compoziţia păşunilor unde sunt duse oile până la modul de preparare şi păstrare.
Despre ardelence se spune că sunt femei extrem de mândre, că se simt oarecum superioare celor din restul ţării, iar despre bărbaţii din Ardeal se spune că gândesc mult înainte să acţioneze. Un specialist a explicat pentru Adevărul cât adevăr este în aceste afirmaţii şi cum se explică atitudini de acest fel.
Renumitul grai molcom, proverbialul accent ardelenesc sau termeni precum „no“, „tulai“ sau „musai“ au explicaţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, spun specialiştii.
Se încarcă comentariile...
