Istoria unei jigniri usturătoare la români. Cum a apărut celebra expresie „Ai o clasă mai mult decât trenul!“

Dezvoltarea infrastructurii căilor ferate în provinciile române a dat naştere unor expresii celebre, precum „a o întoarce ca la Ploieşti“, dar şi uneia dintre zicerile care au făcut carieră în spaţiul românesc: „a avea o clasă mai mult decât trenul“.

„A o întoarce precum trenul la la Ploieşti“ (mai cunoscută în forma prescurtată ca „a o întoarce ca la Ploieşti“), adică o schimbare bruscă de atitudine care, în timp, a început să desemneze un comportament schimbător, „a trece ca acceleratul prin gara Mizil“, aluzie la ambiţia mizilenilor de la începutul secolului trecut ca “berlinezul”, adică trenul Bucureşti - Berlin, via Breslau, să oprească, pentru un minut, şi în Mizil, sunt doar câteva expresii care au făcut carieră odată cu apariţia căilor ferate în România.

În aceeaşi notă, românii au consacrat şi o altă zicere, „a avea o clasă mai mult decât trenul“ care, iniţial, avea conotaţii pozitive, dar s-a împământenit într-un final, în vocabular, cu sensuri peiorative. Istoria expresiei are strânse legături cu cea a istoriei căilor ferate în România.

Cele trei clase ale trenului

După ce, la 15 septembrie 1830, se dădea în funcţiune, între Liverpool şi Manchester, prima cale ferată din lume, pe actualul teritoriu românesc prima linie a fost deschisă pe 20 august 1854 şi făcea legătura între Oraviţa (în Banat) şi Baziaş, port la Dunăre. Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită iniţial doar pentru transportul cărbunelui. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile Ferate Austriece, Banatul fiind atunci parte a Imperiului Austriac. După diverse îmbunătăţiri tehnice la linie în următoarele luni, relaţia Oraviţa - Baziaş a fost deschisă pentru traficul de pasageri la 1 noiembrie 1856.

Pe 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcţia liniei Bucureşti - Giurgiu. Această linie a fost deschisă pentru trafic la 26 august 1869 şi a fost prima construită pe teritoriul românesc din acel timp.

„Odată cu inagurarea liniilor Bucureşti-Giurgiu, în 1869, şi Bucureşti-Ploieşti-Buzău-Galaţi-Roman şi Suceava-Roman, în 1872, statul român achiziţionează şi materialul rulant, adus din străinătate: locomotive şi vagoane ierarhizate în clase după modelul britanic răspândit în toată Europa acelei perioade. În prima etapă de funcţionare, căile ferate autohtone au dispus de un număr de 58 de vagoane de clasa I, 83 de vagoane de clasa a II-a şi 241 de vagoane de clasa a III-a. Vagoanele erau uşor de distins după calitatea finisajelor interioare, dar şi după culori: cele ale clasei I erau vopsite în culoarea oliv, la clasa a II-a în verde, iar la clasa a III-a în cafeniu. În primii ani de la înfiinţare, căile ferate româneşti au fost puternic influenţate de modelul german. Ca atare, şi la noi a fost preluat sistemul austerelor vagoane de clasa a IV-a, vagoane care circulau în Prusia încă din 1852“, ne-a explicat istoricul ploieştean Dorin Stănescu, pasionat de fenomenul căilor ferate.

Aşa se face că, între 1885-1891, vagoanele de clasa a IV-a circulau în special pe rutele de la Ploieşti spre Buzău, şi pe alte rute foarte locale, iar percepţia despre tren rămânea aceea că are vagoane de trei clase.

„Vagoanele de clasa a IV-a erau folosite pentru a transporta, pe distanţe relativ scurte, zilierii agricoli, fiind, de fapt, vagoane de marfă în care se instalaseră, provizoriu, băncuţe pentru călători. Ele au fost denumite peiorativ şi «bou-vagon», pentru a desemna condiţiile de transport oferite călătorilor, condiţii uneori similare transportului animalelor. În cele din urmă, condiţiile precare de confort şi siguranţă oferite călătorilor de aceste tipuri de vagoane au determinat administraţia CFR să renunţe la ele. Vagoanele de clasa a IV-a au fost reintroduse în 1921, pe fundalul unei crize de material rulant fără precedent, generată de marele război din 1914-1918“, mai spune Dorin Stănescu despre contextul care a determinat apariţia expresiei „a avea o clasă mai mult decât trenul“.

Înţelesurile expresiei „a avea o clasă mai mult decât trenul”

În paralel cu evoluţia căilor ferate, în perioada 1880-1930, în România se introducea învăţământul obligatoriu de patru clase. La acea vreme, trenul fascina populaţia în aceeaşi măsură în care o face tehnologia modernă în zilele noastre. Aşadar, a avea patru clase, adică mai mult decât trenul care, în mod obişnuit avea doar trei clase şi era vârful progresului, era mare o mândrie.

„Desfiinţarea clasei a III-a la trenuri, petrecută după cel de-Al Doilea Război Mondial, a făcut ca sintagma să se modifice un pic, exprimând noile realităţi: «a avea cu două clase mai mult decât trenul»”, explică Dorin Stănescu conotaţiile pozitive iniţiale ale expresiei.

Ulterior, noile reforme ale educaţiei de după 1948 şi campania de alfabetizare au făcut ca societatea românească  de după 1960 să aibă o pregătire superioară celei de dinainte de război, în care analfabetismul atingea cifre greu de imaginat.

„Ca atare, expresia «a avea o clasă sau două mai mult decât trenul» a căpătat o nuanţă peiorativă, desemnând persoanele care nu aveau prea multă şcoală comparativ cu noile generaţii. Ulterior, sensul cunoaşte noi îmbogăţiri şi sintagma începe să fie aplicată şi celor care au multe pretenţii, fără să aibă şi o solidă pregătire într-un domeniu“, mai spune Dorin Stănescu.

Obligativitatea ulterioară a învăţământului liceal de 10 clase a dus la reducerea din circulaţie a expresiei, însă nu şi la dispariţie.

Vă mai recomandăm

De unde vine expresia „a întors-o ca la Ploieşti“. Explicaţia specialiştilor. Unul dintre primele lucruri care îţi vin în cap atunci când te gândeşti la ploieşteni este expresia „a o întoarce ca la Ploieşti“, însemnând o schimbare bruscă de atitudine care, în timp, a început să desemneze un comportament schimbător. În mod surprinzător, expresia care a trimis Ploieştiul în vocabular are legătură, în realitate, cu trenurile şi o particularitate a Gării de Sud a oraşului.

Cine a fost, de fapt, Conu Leonida, celebrul personaj al lui Caragiale. Primarul din Mizil care a făcut ca trenul de Berlin să oprească aici un minut. Celebrul Conu Leonida din operele lui Caragiale a fost un personaj real, primar în Mizil la sfârşitul secolului XIX şi bun prieten cu dramaturgul. Stăruinţele lui de a scoate Mizilul dintr-un anonimat provincial s-au concretizat la 1 mai 1901, când “berlinezul”, adică trenul Bucureşti- Berlin, via Breslau, a oprit, pentru un minut, şi în Mizil.