Brand-uri de oraş. Ploieşti, „capitala aurului negru“

„Oraşul lui Cebei“, „Oraşul Republicii“, „Oraşul lui Caragiale“ au fost doar câteva dintre brand-urile care, de-a lungul timpului, au fost asociate cu Ploieştiul, în favoarea consacrării finale şi contemporane a oraşului drept „capitala aurului negru“

Exploatarea resurselor de petrol, începută în jurul Ploieştiului în secolul XIX, construcţia primei rafinării din lume, în 1856, şi dezvoltarea rapidă a unei industrii care a făcut din oraşul aflat la 60 de km de Bucureşti cel mai mare producător de petrol din Europa, au consacrat Ploieştiul cu un supranume de necontestat, „capitala aurului negru”.

Ancorat puternic în această îndeletnicire, cu patru rafinării şi industrii legate de extracţia şi prelucrarea ţiţeiului, dar şi construcţii de maşini şi echipamente conexe domeniului, Ploieştiul a început să-şi câştige acest renume la începutul secolului trecut.

„Un brand al Ploieştiului ca «oraşul petrolului» sau «capitala aurului negru» apare treptat, după 1906, când industria petrolieră ia avânt. Consacrarea denumirii se face în perioada interbelică. În prezent, putem vorbi de un dublu brand, de oraş al petrolului ca materie primă şi oraş al Petrolului, echipa de fotbal“, spune istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

De altfel, într-un pamflet în versuri, apărut în publicaţia „Furnica” în 1909, şi intitulat „Dacă Ploieştii n-ar avea petrol”, se enumeră câteva simboluri în lipsa cărora oraşul ar fi fost de neconceput: „Un Quintus chiel cu capul gol/Un Gherea fără clientelă/Ploieştii fără de petrol...”.

Iată cum descria Ploieştiul şi Cella Delavrancea într-un articol publicat în 1975, în „Contemporanul“: „În gingaşul oraş întins pe pământul sub care clocoteşte în adânc aurul negru (…). Îmi închipui că din avion, oraşul arată ca un imens tort de nuntă garnisit multicolor (…) Rezervoarele de petrol semănând cu balene lăfăindu-şi burta albă la soare, sondele înalte ca plopii“.

„Oraşul lui Cebei“, al lui Gherea şi al lui Caragiale

„Oraşul petrolului“ nu a fost, însă, singurul brand al oraşului. De-a lungul timpului, Ploieştiul a fost şi „Oraşul lui Cebei“, un teribil renume, reminiscenţă a unei perioade în care viaţa economică explozivă a oraşului se desfăşura în jurul unui pahar de vin, la cârciumă, una la 200 de locuitori, conform recensămintelor din perioada interbelică.

Aşa cum arată şi pamfletul din Furnica, Ploieştiul a fost de neconceput, într-o vreme şi fără restaurantul lui Constantin Dobrogeanu Gherea, din gara oraşului, astfel că Ploieştiul a fost, pe la 1890 şi „Oraşul lui Gherea“, dar şi „Oraşul lui Caragiale“, bunul său prieten.

Restaurantul din gară al Ploieştiului, care avea până la 1.000 de clienţi pe zi, şi-a căpătat o notorietate naţională datorită regalurilor gastronomice, dar şi prietenilor din jurul patronului, Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, Anton Bacalbaşa, Vasile Morţun, transformându-l pe Gherea într-un adevărat brand. Foarte mulţi clienţi veneau la restaurant pentru a-l vedea şi vorbi cu el. Ploieştenii cu ştaif se obişnuiseră să servească masa aici, sperând să intre în vorbă cu el sau cu iluştri oaspeţi (oameni politici, scriitori etc) aflaţi în trecere, care veneau să-l salute pe patron.

Cum altfel, Ploieştiul este „oraşul lui Caragiale“, despre care scriitorul a spus mereu că este oraşul său natal, oraş care l-a inspirat în creionarea unora dintre cele mai savuroase personaje din dramaturgia românească. Brandul de „oraş al lui Caragiale“ este încă folosit de ploieşteni.

„Oraşul republicii“ şi de ce o întoarcem „ca la Ploieşti“

Ploieştiul a fost o vreme şi „Oraşul republicii“, aluzie la mişcarea antimonarhică din 8 august 1870, condusă de Candiano Popescu, cunoscută în presa cotidiană sub numele de „tulburările de la Ploieşti“ sau „Republica de o zi de la Ploieşti“, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia caracteristică în nuvela „Boborul“ şi în comedia „D-ale carnavalului“.

Nu în ultimul rând, Ploieştiul este cunoscut la nivel naţional şi printr-o expresie care a făcut carieră, „a o întoarce ca la Ploieşti“. Folosită pentru a desemna o schimbare bruscă de atitudine, povestea expresiei are legătură, în realitate, cu fenomenul căilor ferate şi modul în care se realiza, în gara Ploieşti, redirecţionarea trenului de la Bucureşti spre Ardeal.

Locomotiva era decuplată de garnitură, intra pe o linie de manevră şi era întoarsă pe o placă turnantă şi direcţionată pe linia spre Predeal. Locomotiva era cuplată la celălalt capăt al garniturii, astfel ultimul vagon al trenului venit de la Bucureşti, devenea primul. Când trenul pornea, călătorii aveau un sentiment general de teamă că s-au suit într-o cursă greşită, acesta părând că se întoarce la Bucureşti, deşi, în realitate, rula pe linia spre Predeal.

Mai puteţi citi

Cum au ajuns ploieştenii să înlocuiască „Bună ziua” cu salutul „Ce bei?“

FOTO „A o întoarce ca la Ploieşti“. Povestea unei expresii care a făcut istorie