Oameni salvaţi de pacienţii în moarte cerebrală: „Mă rog zi de zi pentru sufletul ei. Datorită ei am putut eu să-mi continui viaţa“

Pacienţii care au beneficiat de transplanturi s-au strâns recent în micuţa biserică a Spitalului Judeţean Argeş, pentru a-i comemora pe cei ştiuţi sau neştiuţi cărora le datorează viaţa.

Câţiva oameni s-au strâns în linişte, în lăcaşul sfânt de la Spitalul Judeţean Argeş, de-a lungul unei mese pe care au aşezat coliva. Au rostit rugăciuni şi s-au gândit la cei ale căror organe le poartă în ei. „Să porţi în tine viaţă de la un om ce a pierit e o senzaţie copleşitoare până la lacrimi. Nu sunt cuvinte care s-o cupridă întru totul“, spune Cristian Tecău, un bărbat de 60 de ani, profesor la Liceul Petre Ionescu Muscel din Argeş. După un diagnostic greşit şi un tratament inadecvat, pentru o durere pe care medicii au considerat-o reumatică, omul s-a trezit cu rinichii blocaţi. 

„A fost crunt. Dureri inimaginabile, despre care nimeni nu-ţi putea spune dacă mai trec sau nu vreodată, şi un verdict teribil: dializă pe viaţă cu riscuri majore, fiindcă numai cine nu ştie ce e dialza nu înţelege că, la două-trei proceduri pe săptămână, organismul poate ceda. Pur şi simplu se întâmplă... Să stai cu ameninţarea asta zi şi noapte, să te rogi ca Dumnezeu să-ţi dea putere să treci şi mâine de chinuri, e crunt“, povesteşte, pentru „Adevărul“, Cristian Tecău. 

Şi-a acceptat soarta şi a purtat cu el ani buni chinul şi disperarea. A avut o primă tentativă de transplant la câţiva ani după teribila întâmplare, încercare eşuată însă din cauza unei incompatibilităţi medicale. „Ştiam că şansele să apară un donator 100% compatibil cu ceea ce aveam eu nevoie sunt mărunte. Prea mărunte ca să-mi fac iluzii într-o lume în care sunt atâţia oameni în suferinţă, ce aşteaptă, doar aşteaptă, fiindcă altceva nu le-a mai rămas de făcut“, povesteşte bărbatul.

Şi-a văzut salvarea la Pro Tv

Resemnarea a fost singura sa pespectivă pentru o altă bună bucată de vreme, timp în care a refuzat să-şi mai facă vreo socoteală legată de viitor. Până când şi-a văzut speranţele la televizor. „Ce poţi să gândeşti în astfel de momente? E greu să iei în calcul că cineva trebuie să moară ca să poţi tu să trăieşti. Refuzi să te gândeşti la asta... Dar asta se întâmplă câteodată. Eram la Piteşti, pe patul de dializă, când aud la ştiri, pe Pro Tv, ţin minte, că o echipă de la Cluj se ducea să recolteze organele de la o tânără de 28 de ani de la Oradea, intrată în moarte cerebrală, după un accident. Eu eram înscris în aşteptare tot la Cluj, la echipa renumitului profesor Mihai Lucan. Nu vă spun ce gânduri fulgerătoare mi-au treut atunci prin minte. Vedeam la televizor cum de la  fata aceea vine sfârşitul suferinţelor mele“, povesteşte Cristian Tecău.

Iar intuiţia nu l-a înşelat. Imediat am primit un telefon de la Cluj, în carei s-a spus că a apărut un donator compatibil. „Am început să mă rog. Pentru mine, pentru fata aceea, iar pentru mine şi iar pentru sufletul ei. Era o tensiune uriaşă“, povesteşte pacientul. 

În seara aceleiaşi zile a plecat spre Cluj, unde a fost preluat de echipa profesorului Lucan. „Mergea totul pe repede-nainte. Mi s-au repetat analizele, iar la ora 11.30 a început operaţia de transplant. A durat 4 ore şi jumătate. La ora 5 eram deja transplantat. M-am trezit din operaţie şi toate îmi veneau în minte de-a valma. Ştirea de la televizor, telefonul de la Cluj, sala de operaţie şi rinichiul. Da, avem în mine un rinichi din trupul acelei tinere“, îşi aminteşte Cristian Tecău.

A durat o vreme până când corpul său a acceptat organul transpantat – două luni de spitalizare, o recuperare greoaie, dar plină de speranţă şi vestea la care înainte de intervenţie nici nu mai spera: o viaţă nouă. „Mă recuperasem complet, aşa mi-au spus cei de la Cluj. Am căscat ochii şi am meditat bine la asta. Da, a o fost o şansă trimisă de sus, prin fata aceea care a pierit prea devreme, mult prea devreme“, mai spune Cristian Tecău.

Sunt şapte ani de la transplantul care i-a mai dat o şansă să se bucure de viaţă.  N-a trecut o zi de la operaţie în care să nu se roage pentru sufletul acelei fete. „N-am aflat niciodată cum a a chemat-o. Sunt lucruri care pur şi simplu nu ţi se spun, oricât ai insista, oricât ti-ai dori să treci măcar pe la familia aia îndoliată să spui o vorbă bună. Mă rog continuu pentru sufletul ei, pentru că, datorită sufletului ei, am putut eu să-mi continui viaţa“, mărturiseşte bărbatul. Vine la toate comemorările închinate donatorilor de organe, în fiecare lună iulie din fiecare an, la fel cum o fac mulţi alţi oameni trecuţi prin experienţe la fel de dure. 

„Nu pot să mi-l imaginez pe Marian“

Mădălina Maria Movileanu are doar 27 de ani şi este beneficiara a două transplanturi, ambele de la persoane aflate în moarte cerebrală. Primul a fost la vârsta de 15 ani, în noiembrie 2004, dar n-a funcţionat decât cinci ani. Au urmat şase ani de dializă  şi un al doilea transplant plus patru luni de spitalizare.

„Aşteaptarea a fost grea. Ştiam că şansele să fac cel de-al doilea transplant sunt mici, foarte foarte mici. Aveam probleme de anticorpi, se adunaseră deja nişte ani de dializă şi deja începuseră să apară complicaţii urâte. Eram conştientă că şansele mele a mai avea o altă viaţă s-au cam dus. Dar au venit. Au venit de la un băiat, Marian. Atât mi s-a spus – Marian! Nu pot să mi-l imaginez pe Marian. Nu ştiu câţi ani avea, ce viaţă a avut, cine l-a aşteptat acasă. Ştiu doar că e o parte din mine“, spune tânăra.

Mădălina este absolventă de Informatică, dar este pensionată pe caz de boală. Nu va rămâne aşa, e convinsă, pentru că imediat după recuperarea completă se va întoarce la muncă. „Până atunci doar mă rog pentru sănătatea mea şi liniştea donatorilor mei  Pentru mine, astfel de slujbe au însemnătate aparte, din moment ce ambii mei rinichi sunt de la oameni care au murit. Pentru ei mă rog la fel, de fiecare dată, fiindcă lor le datorez, de fapt, parte din viaţa mea“, spune tânăra.

„Nu sunt pregătit să aflu cine e donatorul“

La fel face şi Constantin Iordache, 48 de ani, şi el beneficiar al unui prim transplant de rinichi de la tatăl său, urmat de un al doilea, de la un pacient aflat în moarte cerebrală. „Primul transplant a funcţionat trei ani şi jumătate, a urmat o lungă perioadă de dializă, până în 2014, într-o zi de 13 martie. Nu ştiu ce au oamenii cu ziua de 13, dar la mine a venit cu a doua şansă la o viaţă normală. N-am aflat niciodată cine este donatorul. Eu, unul, nici nu cred că sunt pregătit să aflu. Am avut moment în care aş fi vrut să-i caut familia, ca să mă împac cu mine însumi, dar şi momente în care am spus: mai bine nu!“, povesteşte Constantin Iordache.

Gheorghe Tache, preşedintele Asociaţiei Transplantaţilor din România (ATR), el însuşi o persoană cu transplant renal, spune, la rândul său, cât de importantă e păstrarea memoriei donatorilor. „Noi, cei care trăim datorită generozităţii semenilor care au acceptat să doneze, nu uităm, şi, din timp în timp, spunem întregii societăţi că nu am uitat şi că sentimentele noastre pentru donatori sunt puternice şi permanente“, arată Tache. 

Statistica vieţii şi a morţii

În  România există patru centre de transplant renal şi o listă de aşteptare de 4.345 de pacienţi. Centre de transplant hepatic sunt doar două la nivel naţional, cu o listă de aşteptare de 461 de persoane, iar centre de transplant de cord - trei. 127 de pacienţi aşteptau o inimă compatibilă în 2015. În ceea ce priveşte transplantul de pancreas, aici există două centre şi o listă de aşteptare de 119 persoane. Cele mai multe transplanturi în 2015 au fost de rinichi, 245 de procedure, din care 199 de la donatori aflaţi în moarte cerebrală. Pentru prelevare de ficat s-au făcut 96 de procedure, din care 85 de la donatori aflaţi în moarte cerebrală. În ceea ce priveşte transplantul de cord, la o listă de aşteptare de 127 de persoane, în 2015 s-au făcut doar patru proceduri, iar în ceea ce priveşte transplantul de pancreas, în 2015 s-a făcut o singură procedură.