INTERVIU Paul Ciuci, solistul trupei Compact: „Profesorii au avut multă treabă cu indisciplinatul elev Ciuci“

Vocalist, chitarist şi compozitor al formaţiei Compact, unde activează din 1978, Paul Ciuci este, fără îndoială, una dintre vocile cele mai recognoscibile din muzica românească. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Paul Ciuci povesteşte cât de mult trebuia să muncească pentru a învăţa să cânte la chitară piesele Dire Straits sau Black Sabbath, precum şi despre istoria uneia dintre cele mai cunoscute piese româneşti, „Fata din vis“.

Îl „vânam“ pe Paul Ciuci de mai mulţi ani pentru un interviu. Numai că trupa Compact nu mai cântase de mulţi ani la Piteşti, oraşul în care locuiesc. Şi ocazia neaşteptată şi nesperată a venit tocmai la începutul acestui an. Primul concert al trupei Compact din 2017 a fost în Piteşti, la Club Hush. L-am sunat pe Paul Ciuci cu câteva zile înainte de concert pentru a-i propune un interviu. Şi, încă de la primele cuvinte, am avut plăcuta surpriză să descopăr un om cald şi special, la fel ca şi cântecele trupei Compact. Felul în care Paul Ciuci mi-a vorbit m-a făcut să mă simt de parcă ne ştiam de ani buni, deşi era prima oară când ne auzeam. Şi, înainte de amplul interviu pe care mi l-a acordat pentru „Weekend Adevărul“, l-am văzut pe Paul Ciuci alături de Compact în încă un concert de zile mari.

În faţa unei săli arhipline şi a unui public foarte cald şi interactiv, solistul Paul Ciuci şi colegii săi au arătat încă o dată de ce trupa Compact este una cu atât de mare impact în rockul românesc. Timp de mai bine de o oră şi jumătate cât a durat concertul, Paul Ciuci, Aurel Vasilescu, Adrian Kiseleff şi Alex Miu au cântat împreună cu cei peste 500 de fani hituri precum „Fata din vis“, „Cântec pentru prieteni“ sau „Un alt început“ şi melodii mai noi, la fel de bine primite, precum „La mulţi ani, iubirea mea“. Orice întâlnire cu Paul Ciuci şi colegii săi din formaţia Compact este precum acea sărbătoare din „Cântec pentru prieteni“, pe care nu ai cum să o uiţi vreodată. Aceeaşi senzaţie specială am avut-o şi la interviul care a urmat. Am vorbit despre începuturile sale în muzică şi despre cum a învăţat să cânte singur la chitară la 9 ani. Am aflat şi cum era elevul Paul Ciuci, dar şi cum a fost experienţa primei trupe înfiinţate pe când nici nu îşi serbase majoratul. Am vorbit despre hiturile şi concertele Compact, despre complimentul special pe care i l-au făcut lui şi trupei Compact legendarii Scorpions. Am mai găsit un subiect de conversaţie comun şi legat de cărţi. Şi asta pentru că Paul Ciuci are un adevărat cult pentru cărţi şi este un cititor asiduu. Dar cel mai mult am vorbit despre muzică. Şi am găsit, probabil, ingredientul-cheie al succesului lui Paul Ciuci şi al trupei Compact: o inimă fără vârstă. Ca şi muzica lor.

 „Weekend Adevărul“: De unde aţi moştenit pasiunea pentru muzică?

Paul Ciuci: Mama mea, Maria, a fost ani mulţi membră în Corul Casei de Cultură din Câmpia Turzii. Cred că de la ea am primit entuziasmul cu care am început să descopăr că muzica este cel mai minunat lucru pe care un om îl poate avea în viaţa lui. Ea a fost şi prima care mă critica sau spunea: „da, sună bine, dar ai grijă, acolo trebuie să fii atent; nota aia cred că trebuie mai sus ca intonaţie“ şi alte chestii din astea. Ei îi datorez şi faptul că îmi plăcea muzica uşoară, apoi rock. După aceea, când am dat de gustul rockului britanic şi american, am spus la revedere cântecelor care nu îmi dădeau o stare de bine şi care erau monotone, ca să zic aşa.

Ce procent a ocupat muzica în copilăria dumneavoastră?

Cred că aproape 100%. Nici nu mai ştiu, adică, nici nu-mi mai amintesc altceva din copilăria mea decât graba cu care aşteptam să termin orele la şcoală ca să vin acasă şi să-mi pun pe magnetofonul cu bandă pe care-l aveam atunci trupele şi cântecele favorite. Sau să stau ore întregi cu chitara în braţe şi să copiez cât mai fidel posibil eroii mei din muzica din acea vreme. Tot mama era cea care mă striga să vin la masă că „se răceşte mâncarea“.

„AM DORMIT CU PRIMA MEA CHITARĂ“

La 9 ani, aţi primit în dar de la mama dumneavoastră o chitară şi chiar spuneaţi la un moment dat că aţi dormit cu acea chitară în pat în prima săptămână după ce aţi primit-o. Cât de mult a contat acea chitară în dezvoltarea pasiunii dumneavoastră pentru muzică?

Totul se învârtea în jurul pasiunii pentru muzică şi chitară. Am dormit efectiv cu ea lângă mine în pat. Apoi mi-am făcut un obicei: stăteam şi mă uitam la televizor sau la casete video – aveam pe vremea aceea casete VHS cu muzică şi filme – şi pur şi simplu mă „plimbam“ pe griful chitarei făcând game sau încercând tot felul de poziţii ale degetelor pe chitara aceea. Nu aveam pe vremea mea acces la internet, la lecţii de chitară sau metode şi stiluri de a cânta la acest instrument. Aveam doar un magnetofon cu bandă care avea doar două viteze. Şi, ca să aud mai bine ce solouri făceau eroii mei, puneam deasupra benzilor un borcan de sticlă în care puneam apă în funcţie de cât de mult doream să micşorez viteza benzii de magnetofon. Şi aşa am învăţat, de exemplu, „Sultans of Swing“, piesa celor de la Dire Straits, şi „Paranoid“, de la Black Sabbath.

Pe la 13-14 ani aţi format Telegraf, prima trupă din carieră, alături de Leluţ Vasilescu, cu care sunteţi prieten de când aveaţi 10 ani. Cum au fost primul concert Telegraf şi experienţa acelei prime trupe?

Cu Leluţ fac în acest an vreo 45 de ani de prietenie. Am cântat de la început cu el, într-adevăr la Telegraf, dar înainte ne-am numit 44,5. El avea o reputaţie de rebel, era urmărit de miliţie pentru că scria la Europa Liberă. Într-un fel, era nasol să fii văzut cu el sau să îţi fie prieten. Însă eu şi alţi câţiva prieteni care eram pasionaţi de muzica rock ne-am adunat şi cu mândrie pot spune că am devenit prieteni chiar aşa cum se spune: „până când moartea ne va despărţi“. Şi asta pentru că pe drumul vieţii i-am pierdut pe mulţi dintre cei cu care am petrecut anii cei mai frumoşi ai adolescenţei mele. La Telegraf am schiţat ideile muzicale care mai târziu, în anii ’80, au devenit piesele cunoscute ale trupei din care şi acum facem parte eu şi Leluţ: Compact. Primele concerte erau la Clubul Muncitoresc din Câmpia Turzii unde, în fiecare săptămână, dădeam un concert pentru cei de acolo. Ne-am format o mare de fani. Şi aceşti fani au fost cei care ne-au împins de la spate să ne înscriem la concursul Cântarea României de pe atunci, concurs unde am câştigat tot. Apoi au venit alte concursuri, alte festivaluri şi cel de la Mediaş ne-a pus alături de Costi şi de Teo, cu care am plecat la drum sub numele de Compact. 

„AM CÂNTAT PESTE TOT PE PĂMÂNTUL ĂSTA“

Ce fel de elev aţi fost?

Ca elev, am fost genul acela care nu învaţă nimic acasă, dar prinde totul în timpul orelor. Nu am fost un elev model, dar nici codaş. Profesorii au avut destul de multă treabă cu „indisciplinatul elev Ciuci“. Acum, când mă gândesc în urmă, mi-e dor de anii de şcoală, de liceu şi de tentativa mea de facultate (râde). Dar au trecut anii... Mă bucur că Dumnezeu mi-a dat darul, pasiunea şi bucuria de a cânta. Am făcut şi fac parte dintr-una dintre trupele cu mulţi fani în ţară şi-n străinătate. Am cântat peste tot pe Pământul ăsta, în afară de Antarctica şi Australia. Nu regret nimic din ce am făcut, iar drumul ales s-a dovedit unul bun pentru noi. Iar în anul 1997, Consiliul şi Primăria oraşului meu natal, Câmpia Turzii, ne-au onorat pe mine şi Leluţ făcându-ne cetăţeni de onoare ai oraşului, lucru care ne-a umplut sufletele de bucurie.

Ce trupe ascultaţi în adolescenţă şi ce trupe ascultaţi acum? Vi s-au schimbat gusturile muzicale?

Gusturile muzicale nu mi s-au schimbat. Poate am devenit mult mai selectiv, ţinând cont şi de faptul că este o avalanşă de producţii muzicale care sunt departe de ceea ce eu numesc arta şi bucuria de a cânta. Mereu mi-au plăcut cântecele care-mi rămân în minte şi pe care doresc să le reascult. Să numesc acum ce îmi place şi de cine îmi place în muzică ar fi inutil. Lista este foarte, foarte lungă. Ascult însă cu mare drag folclorul românesc autentic, îmi place muzica clasică foarte mult. Îmi place cam orice gen muzical. Dar, aşa cum am spus, sunt foarte selectiv şi exigent.

Experienţa Sfinx Experience

Aţi declarat la un moment dat că le sunteţi recunoscător muzicienilor Mişu Cernea şi Doru Căplescu pentru că v-au disciplinat. Cum au reuşit să vă disciplineze?

Odată cu acceptul lui Cernea şi al lui Căplescu de a mă avea coleg în trupa Sfinx Experience, a început pentru mine o perioadă din viaţa mea muzicală şi socială foarte diferită de ceea ce avusesem până atunci. Faptul că Sfinxul era o trupă de profesionişti, de muzicieni de mare şi incontestabilă valoare a ridicat pentru mine ştacheta sus de tot. M-am străduit prin profesionalism şi disciplină să nu înşel aşteptările pe care ceilalţi le aveau de la mine. Ceea ce a început ca o colaborare de trei luni s-a transformat într-o reală relaţie nu numai de serviciu, ci şi de prietenie. Mai bine de şase ani am făcut muzică împreună. Iar această prietenie cu Mişu Cernea şi cu Doru Căplescu încă dăinuie.

Spuneaţi la un moment dat: „Nu m-am îndoit niciodată că voi avea succes pentru că, dacă şi ei, cei din faţa mea, vor simţi ce simt eu atunci când cânt în faţa oglinzii, atunci sigur succesul va dori să mă cunoască şi va veni la mine“. Cum a fost prima dumneavoastră întâlnire cu succesul?

Nu am încercat să fiu dominat de mulţumirea pe care succesul ţi-o aduce. Este un pas mic, o linie subţire între a te bucura şi a deveni arogant atunci când ai succes. Am fost mereu cu picioarele pe pământ. Nu am visat cai verzi pe pereţi, am ştiut că, dacă Dumnezeu mi-a dat acest talent, trebuie să-l dezvolt. Şi în anii care au urmat nu m-am abătut de la acest drum de disciplină, muncă şi profesionalism. Rodul acestor eforturi a fost recunoaşterea trupei Compact ca una dintre trupele serioase pe care te poţi baza, trupă care are un respect uriaş faţă de public. Am fost invitaţi să cântăm în deschiderea unor artişti internaţionali importanţi. Iar la Sibiu, după ce am cântat în deschiderea trupei Scorpions, cel mai fain compliment ni l-au făcut cei doi mari artişti din trupă, Klaus Meine şi Matthias Jabs: „Nu înţelegem cuvintele pe care le spuneţi, dar ne place mult melodia pe care o auzim în cântecele voastre“.

În 1985, trupa Compact a fost invitată la Festivalul Rock de la Dresda – cea mai importantă manifestaţie de profil destinată ţărilor din blocul communist. Iar în 1986 aţi avut turnee în fosta Uniune Sovietică. Cum a fost experienţa de a cânta în R.D.G. şi în celelalte ţări comuniste?

A fost prima noastră ieşire din ţară cea de la Dresda, unde înainte de noi fuseseră cei de la Roşu şi Negru, care au şi câştigat un important premiu la acel festival. Am urmat noi. A fost o experienţă inedită să vezi – chiar dacă erau tot comunişti – atâta bună dispoziţie pe feţele oamenilor, să vezi o sală de concerte dotată tehnic şi acustic cum nu mai văzusem şi cum nu auzisem până atunci. A fost pentru mine şi fain, şi trist.

Am fost primiţi ca artişti, iar după prestaţia noastră din seara concertului, am fost foarte admiraţi şi respectaţi. Nu am luat însă acolo niciun premiu din motive geopolitice, motive pe care nu are rost să le mai spun aici. În opinia mea, cultura, arta, educaţia şi sportul nu au voie să facă politică. E ca şi cum ai spune ca părinte că dintre copiii tăi îl iubeşti doar pe cel mai mare, iar restul nu contează. Nu-i voie aşa ceva!

Aţi stat o perioadă în Statele Unite. Cum aţi descrie experienţa americană? Ce v-a făcut să vă întoarceţi?

Experienţa mea americană a fost simplă: s-a încheiat înainte chiar de a începe. Am stat acolo doar două luni. În schimb, după Revoluţie, când accesul dincolo nu mai era aşa de restrictiv, am fost cu trupa Compact în turnee pe continentul nord-american unde am avut cu adevărat o revelaţie şi o experienţă dintre cele mai greu de uitat, o experienţă plăcută în primul rând. Au urmat alte concerte în alte ţări pe alte meridiane. Ne-am făcut o mulţime de prieteni, am cunoscut multe locuri, multă lume şi fascinaţia Occidentului s-a mai estompat. Ne-am dat seama că şi noi putem să facem concerte reuşite, de succes, că şi noi putem sta cu fruntea sus în faţa altor artişti, că suntem valoroşi prin dedicaţie şi profesionalism. Şi că, una peste alta, şi noi – dacă păstrăm ca principale atribute ale ieşirii noastre în lume bunul simţ, educaţia şi un comportament civilizat – putem să fim vedete pentru alţii şi aspiraţie pentru cei mai tineri care să vadă în noi modele de viaţă. Asta este părerea mea. Sunt oare prea optimist (râde)?

„«Fata din vis» a dispărut la Alba Iulia“

 „Weekend Adevărul“: „Fata din vis“ este o piesă de referinţă în istoria rockului românesc. Care este povestea creării acestei melodii fredonate de atâtea generaţii?

Piesa „Fata din vis“ are o istorie foarte specială şi pe care o să v-o povestesc. Pe scurt, este vorba de faptul că a existat la modul cel mai real această fată, o fată pe care eu şi Leluţ am întâlnit-o într-un tren friguros, într-o noapte, atunci când ne întorceam de la Bucureşti, de unde am cumpărat primul set de tobe al lui Leluţ. Fata asta a fost o apariţie tare ciudată în acel moment din noapte. Şi asta mai ales pentru că, după aceea, niciodată nu am mai reuşit să dăm de ea în ciuda tuturor încercărilor noastre. Aproape că am fi crezut că am visat-o, dacă nu am fi fost amândoi siguri că am văzut-o şi că am şi vorbit cu ea. A coborât în gară la Alba Iulia şi de atunci a rămas doar amintirea ei pe care eu am pus-o în versuri şi muzică. Nu ne-am aşteptat ca piesa să aibă un asemenea succes peste ani. Iar faptul că a fost aleasă să facă parte din coloana unui film care a avut un succes internaţional atât de mare (n.r.  – regizorul Cristian Mungiu a inclus „Fata din vis“ pe coloana sonoră a filmului „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“) nu face decât să ne dovedească încă o dată ceea ce publicul ne-a arătat de atâtea ori: că „Fata din vis“ a avut şi încă mai are succes!

Apropo de creativitate, cât de nocivă consideraţi că este muzica făcută pe calculator pentru piaţa muzicală românească şi pentru viitorul muzicii?

Muzica făcută pe calculator nu este nocivă. Geneza ei pe calculator – şi nu în mintea şi în sufletul celui care o compune – este nocivă. Prin asta vreau să spun că una este să compui un cântec inspirat de ceea ce ne este comun tuturor: dragoste, prietenie, afecţiune de orice fel, traume, dureri, bucurii şi tot felul de emoţii care ne trec prin minte şi inimă, şi altceva este să stai blazat sau disperat în faţa unui computer, în faţa unor programe de făcut muzică, să dai plictisit din mouse doar ca să bifezi o compoziţie pe care o transformi pe ici pe colo şi spui apoi că îţi aparţine. Dacă nu pui suflet, nu ai cântec, ai doar o formă de exprimare rece, digitală şi care nu va rămâne în mintea şi în sufletul nimănui. Va fi ceva făcut la număr, la normă. Sunt puţini cei care au mai rămas pe redute, puţini cei care fac din cântatul la un instrument o pasiune. În epoca asta tehnologizată, să renunţi la sentimente şi stări care definesc un om pentru o maşină aş putea spune că este chiar periculos!

FASCINAT DE IOAN PETRU CULIANU

Ştiu că vă place foarte mult să citiţi şi că sunteţi fascinat de personalitatea lui Ioan Petru Culianu. De unde au pornit cultul pentru cărţi şi pasiunea pentru Culianu?

Ioan Petru Culianu m-a fascinat pentru aura de mister pe care personalitatea lui o avea. Da, îmi place să citesc. Fac parte dintr-o generaţie căreia de voie, de nevoie i-a plăcut să citească. Pus în faţa a două ore de program de televiziune şi alea doar despre politica acelor ani şi tihna unei camere încălzite, a unui ceai şi a unei cărţi bune, ce puteam alege? Unde putea mintea mea să evadeze în altă parte decât citind de la Jules Verne până la „La Medeleni“, „Cireşarii“ lui Constantin Chiriţă, apoi miştoul fin de epocă... Bineînţeles, I.L.Caragiale, care e la fel de actual şi astăzi. Apoi, citeam cărţile de spionaj ale doamnei Rodica Ojog-Braşoveanu, cărţile lui Raymond Chandler. Mă fascinau descrierile lui Sadoveanu, ca să nu mai zic de faptul că şi eu aş fi vrut măcar două săptămâni dintre cele cinci în balon, că şi mie mi-a plăcut să stau măcar cu ochii minţii în camera lui Sherlock Holmes şi să mă mir cât de isteţ şi ce conexiuni interesante face mintea acestui minunat şi veşnic detectiv şi – de ce nu? – că îmi plăcea să evadez din cotidianul serilor lungi de iarnă şi să mă strecor şi eu pe urmele lui Lady Chatterley şi ale pădurarului ei iubit. Încă mă las atras de mirosul acela al unei cărţi deschise.

V-a inspirat literatura în muzica dumneavoastră?

Da. Cântecele mele „Regele Ielelor“ şi „Legenda“ sunt făcute prima, după versurile lui J.W. Goethe, iar a doua – după un personaj legendar din epoca regelui Alfred cel Mare, vikingul Ivar cel fără de oase.

La un moment dat, spuneaţi că îi scrieţi o piesă fiicei dumneavoastră, Vanessa. Aţi finalizat-o? Care este piesa preferată a fiicei dumneavoastră din repertoriul Compact?

Am scris un cântec pentru Vanessa, care se numeşte „Valsul Vanessei“. Deocamdată nu cred că îl voi scoate la lumină. Este mai personal şi prefer deocamdată să rămână aşa. Iar fiicei mele îi place Compact, nu în mod special vreun cântec. Cred că-i place mai mult atmosfera pe care cântecele noastre o generează la concertele trupei.

Pe când o carte despre povestea Compact?

Când mi se vor termina amintirile (râde).

Cetăţean de Onoare al oraşului Câmpia Turzii

CV - Paul Ciuci

Numele: Paul Ciuci

Data şi locul naşterii: 12 iulie 1956, Câmpia Turzii, judeţul Cluj

Starea civilă: este divorţat, are o fiică, Vanessa.

Cariera:

Şi-a început cariera muzicală în anii ’70, în grupul Telegraf din Turda, alături de prietenul său din copilărie, Aurel Vasilescu (Leluţ) – baterist. Formaţia a câştigat, în acea perioadă, numeroase premii în ţară.

Face parte din grupul Compact din anul 1978.

În 1982, Compact participă la Festivalul rock „Serbările Mării“, unde obţine premiul I, iar Paul Ciuci este desemnat cel mai bun solist vocal al unei formaţii rock.

În 1983, apare prima melodie de mare succes a sa, „Fata din vis“, care aduce notorietatea fomaţiei.

În perioada 1991-1995, după mulţi ani în care a fost motorul muzical al trupei Compact, Paul Ciuci a simţit nevoia unei altfel de experienţe: dincolo de graniţele ţării. A plecat din trupa Compact, alăturându-se formaţiei Sfinx Experience. A cântat cu Sfinx în Olanda, Luxemburg şi Belgia, însă nu a putut să stea departe prea mult de trupa sa de suflet, astfel că în 1996 a revenit la Compact.

În 2005 a efectuat cu Compact un turneu de 45 de zile în Statele Unite ale Americii.

Municipalitatea oraşului Câmpia Turzii i-a oferit lui Paul Ciuci, în 2007, titlul de Cetăţean de Onoare.

A cântat cu Compact în deschiderea unor trupe renumite precum Deep Purple, Scorpions, Nazareth şi Europe.

La sfârşitul anului 2012, Paul Ciuci s-a implicat într-o iniţiativă umanitară a postului de radio Europa FM, cântând alături de alţi 13 artişti români imnul campaniei „Nu eşti singur pe lume“.

La începutul anului 2013, Compact a lansat, într-o nouă versiune, piesa „Eşti totul pentru mine“ (compoziţie 1985), care a obţinut, prin votul publicului, locul I în Top Românesc, clasament realizat de Radio România Actualităţi.

Locuieşte la: Deva.