Cumplite exerciţii de dicţie de acum 100 de ani. Cum se făceau de râs flăcăii din satele Moldovei cu frământături de limbă

"Frământăturile de limbă" sunt greu de rostit fără greşeală FOTO: linkedin.com

La începutul anilor 1900, în nordul Moldovei, tinerii se confruntau la şezători prin tot felul de poezioare cu haz care trebuiau rostite repede şi corect. O eroare de pronunţie schimba complet sensul versurilor, iar cel care gafa ajungea de râsul celorlalţi.

În urmă cu mai bine de 100 de ani, la adunările tinerilor sau pe la şezătorile din nordul Moldovei, se spuneau tot felul de ghicitori sau poezioare populare. 

Astfel de creaţii denumite „frământături de limbă“, au fost culese din mai multe sate ale judeţelor Suceava şi Iaşi şi publicate de folcloristul Simion Teodorescu Kirileanu în numărul VI al publicaţiei „Şezătoarea. Revistă de literatură şi tradiţiuni populare“ din anul 1901. 

Născut în anul 1879 în satul Holda, judeţul Neamţ (azi Suceava), Simion Teodorescu Kirileanu s-a remarcat ca institutor, folclorist şi scriitor. În articolul publicat în revista condusă de Artur Gorovei, el descrie cum au luat naştere aceste creaţii populare:

„Firea glumeaţă a ţăranului a scornit fel de fel de vorbe şagalnice şi iscusite pentru a stârni şi a mai mări veselia tuturora. În rândul acestora intră cu drept cuvînt, frămîntăturile de limbă“

Cuvinte sucite, învârtite şi încâlcite înadins

S. Teodorescu Kirileanu precizează că frământăturile de limbă se spuneau mai ales la adunările tinerilor, sau pe la şezători şi întotdeauna se rosteau cu o repeziciune foarte mare şi bine „respicate“ (pronunţate).

„Ele sunt sucite, învîrtite şi încîlcite într’adins ca cel ce le-a spune, într’adevăr să-şi frămînte limba ca să le spue bine. Unele din ele sunt şi versuite. Tot în rîndul frămîntăturilor intră şi ghicitorile grele de spus iute, şi chiar unele cuvinte lungi şi grele de-a se deda cu limba aşa iute“, precizează folcloristul.  

O utilizare a acestor creaţii populare era de a-i încerca pe străinii care nu stăpâneau atât de bine limba română. Mai de ruşine era însă ca tocmai un flăcău din sat să nu treacă acest test, greşind cuvintele şi stârnind hohote de râs celor de faţă:

„Cel ce nu poate să pronunţe bine aceste frămîntături, de multe ori, fără ca să vreie, spune cuvintele rău, producînd rîs. Şi aceasta se întîmplă prin săritura unui diftong, silabe, prin schimbarea sau înlocuirea de sunete şi îndulciri de consoane, mai ale de s în z. Şi de aceea, frămîntăturile aceste de limbă li se mai zic şi pîcălituri“.

Pâcăliturile lui Pâcală

Tinerii care nu reuşeau să treacă testul de dicţie deveneau ţinta glumelor şi chiar a batjocurii celor de faţă. 

„Cînd s’a întîmplat că s’a spus din greşeală sau din neghibăcie vre-o vorbă uricioasă, atîta-i trebue aceluia – oricine-ar fi el – bărbat sau femeie; bătrîn ori tînăr; bogat ori sărac) acela e rîs de toţi; ş’apoi să se ţie la batgiocură din toiate părţile, fiind-că a îndrăsnit să grăiască aşa cuvinte faţă de băetani şi fete“

Exista însă şi o soluţie de a ieşi din acest impas, doar dacă flăcăul care a greşit rostirea vine în replică şi propune o altă variantă greu de reprodus:  

„Dar dacă rostitorul ştie să dea altă frămîntătură, şi mai ales şi – adică să poată înşala pe mai mulţi să spue cuvinte încîlcite – ce produc rîs – atunci s’a spălat obrazul de ruşinea ce-a tras. Frămîntăturile de limbă, de obicei se spun de flăcăi, şi mai ales uniea au multe la îndemînă, vorba românului: „pentru multe’ntîmplări”; şi acestea li asigură multe isbînzi în faţa întregului tineret din sat“

În satele unde se practicau astfel de teste lingvistice, prin tradiţie, cei care cunoşteau mai multe asemenea poezioare erau numiţi Pâcală.

„Unde se întrebuinţază vorba pîcîlitură, depositarului de acest soi de zicale îi zic şi Pîcală. Şi cînd începe a spune, ceialalţi îl întîmpină cu vorba: <tăceţi că’ncepe Pîcală cu pîcîliturile>“

Simion Teodorescu Kirileanu a publicat în articolul din Şezătoarea (1901, vol. VI) o serie de creaţii din categoria frământături de limbă, aşa cum le-a cules din satele Moldovei. Exersarea acestor poezioare, într-o rostire rapidă, pot constitui şi acum pentru mulţi teste de dicţie greu de trecut:  

1.

Vînturai vara mălai;

vînturîngă

poală lungă.

2.

Întîlnii popă pe punte,

şi-i sărutai poala iute

3. 

Vine pîrciu de la munte,

şi’ngenunche  pîn’ la punte;

trece pîrciu iuti pe punte,

puntea pute-a pîrci

pîrciu pute-a punte(1)

4.

Ioane în pungă lungă,

Ce pileşti punga pe dungă?

Pila’n pungă 

punga’n pilă(2)

5.

Pe un vîrf de moşunoi

este-o cotorobatură cu’n cotorobăturoi

cotorobăturoiu cotorobătura

pe cotorobatură(3).

(Partea finală se repetă de mai multe ori şi cu mai mare repeziciune)

6. 

Bou breaz, bîrlobreaz.

dar nu-i greu a zice: bou breaz.

bîrlobreaz,

ci-i greu a disbîrlobrezi boul cel

breaz bîrlobreaz,

cu resbîrlobrezeturile’napoi

7

Tibdă titiribdă.

Dar nu-i greu a zice: tibdă 

titiribdă, 

ci-i greu a distitiribdi, tibda 

titiribda,

cu răstibdiribturile înapoi.