Video VIDEO „Bijuteria” căii ferate înguste a Hunedoarei. Tunelul uriaş care spintecă munţii de peste 120 de ani
0
Deşi au trecut peste 130 de ani de la construirea sa, tunelul uriaş din munţii Hunedoarei se păstrează într-o stare excelentă şi poate reprezenta o atracţie turistică a zonei. A rămas însă abandonat.
Calea ferată îngustă care lega Hunedoara de furnalul de la Govăjdia şi de exploatările miniere şi forestiere din Ţinutul Pădurenilor a fost înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea, în vremea în care regiunea se afla în componenţa Imperiului Austro-ungar.
Până la construcţia liniei de circa 16 kilometri Hunedoara – Govăjdia – Reţişoara (Ghelari), o reţea uriaşă de funiculare folosite la transportul minereului de fier şi al buştenilor împânzea munţii, în timp ce drumurile accidentate din văile lor erau aglomerate de căruţele încărcate cu materiale. Când funicularele nu au mai făcut faţă nevoilor noilor furnale ale Hunedoarei, a fost construită calea ferată minieră, devenită la scurt timp şi un obiectiv turistic pentru cei care ajungeau în zonă.
Cum arăta traseul mocăniţei, în urmă cu un secol
Traseul ei începea din vecinătatea Castelului Corvinilor, apoi traversa dealurile legate prin mai multe poduri, pentru ca în final, la ieşirea dintr-un tunel uriaş, să ajungă pe valea Govăjdiei, în vecinătatea furnalului.
S-au păstrat o mulţime de mărturii despre frumuseţea excursiilor cu mocaniţa din munţii Hunedoarei. Una dintre ele datează din 1908 şi i-a aparţinut preotului şi învăţătorului ungar Szinger Kornél.
„La ora opt douăzeci de minute, trenul nostru a plecat din gara superioară a Hunedoarei spre Retisoara (Ghelari). Pe calea ferată cu ecartament îngust se transportă minereu din minele de fier Gyalar, dar este amenajată şi pentru traficul de pasageri. Staţia sa de pornire a fost construită pe un platou deasupra uzinelor siderurgice. De aici, în spatele castelului, de-a lungul apelor Zlaştiului, o maşină mică, dar puternică, pătrunde în munţi, împrăştiind bucăţi minuscule de cărbune peste sine în calea unui efort mare. Trebuie să avem grijă de ochii noştri dacă dorim să admirăm frumuseţea ţinutului din faţa deschisă, protejată de cotieră a maşinii. Deocamdată nu am urcat deloc, totuşi putem privi în jos o prăpastie adâncă, înainte de a ajunge la marginea unui platou. Apoi trenul aleargă pe marginea munţilor din calea noastră, continuă pe dealul împădurit ce închide priveliştea din stânga, o priveliştea frumoasă, deasupra văii înclinate ce se deschide în faţa noastră, în dreapta”, scria preotul din Szeghed.
„Drumul merge din ce în ce mai sus, ne târâm mai departe pe partea munţilor, apoi îi tăiem printr-un tunel lung, care lasă în urmă valea Zlaştiului. Culmea pe care mergem este stâncoasă, aproape stearpă, acoperită cu numai tufişuri rare, iar cealaltă este acoperită de o pădure densă de foioase. Culoarea ei verde este punctată de frunzişul palid, înfiorător al sălciilor plângătoare. În partea de jos a văii, pârâul curge cu apă limpede, pe mal apare o şosea albă ca zăpadă, meandre, grădini, căsuţe minuscule, poduri peste păduri şi ape, oameni care lucrează peste tot, toate fac ca această regiune să fie vie şi prietenoasă, unde măreţia se uneşte cu frumuseţea pentru a fi împreună bucuria”, adăuga autorul maghiar.
„Trenul şerpuieşte din ce în ce mai mult, vedem din nou locuri cunoscute, dar mergem deja mult mai sus unde mediul rural va fi mai dur, dar şi frumuseţea sa va creşte. Culmile sunt conectate prin funiculare, iar coşurile lor, cu aspect mic, se deplasează deasupra văii adânci cu o mişcare lentă, confortabilă, pe măsură ce îşi duc sarcinile. Una câte una, părăsim staţiile Govasdia, Nadráb, cu o topitorie mică de fier până ajungem la Retyisora - Gyalár, capătul de cale ferată al muntelui mic. Traseul continuă urcând şi mai sus pe drumul şerpuitor, dar numai cu camioanele, garniturile rămân aici. Munţii îl înconjoară pe trei laturi; pe una trece calea ferată, pe cealaltă funicularele transportă minereurile de fier ale minei, a treia este acoperită cu pădurea bogată, iar a patra latură oferă o vedere mai liberă a văii”, scria autorul maghiar.
Tunelul mocăniţei
Cel mai spectaculos punct al traseului este tunelul de aproape 800 de metri care leagă dealurile Zlaştiului de valea Govăjdiei. În aproape 120 de ani de la construcţia lui, cărămizile cu care a fost izolat au rămas intacte, chiar dacă pe alocuri apa izvoarelor din munte s-a infiltrat în tavanul său. Tunelul mare se numără printre foarte puţinele construcţii de pe traseul mocăniţei păstrate în întregime, în timp ce în ultimii ani clădirile haltelor şi ale depourilor, viaductele, podurile, podeţele şi linia ferată au fost distruse şi au dispărut. De la celălat capăt al tunelului, drumul mocăniţei îi aduce pe turişti la zeci de metri deasupra văii Govăjdiei într-un decor sălbatic.
„De la tunel, sectorul de un kilometru, aflat în apropiere de Furnalul de la Govăjdia străbate un habitat natural în pericol de dispariţie. El oferă călătorilor ocazia de a observa peste un sfert din totalul speciilor de arbori indigeni, două specii de plante erbacee endemice şi o specie foarte rară, inclusă în Lista roşie a plantelor superioare din România”, informa Direcţia Silvică Hunedoara.
Tunelul uriaş a rămas o atracţie turistică pentru cei care cunosc zona, în timp ce mulţi dintre oaspeţii Hunedoarei nu ştiu de existenţa lui.
Video, pe larg cu zona tunelului.
Mai puteţi citi şi:
Se încarcă comentariile...
