Cum i-au văzut americanii pe români la primele întâlniri din istorie: popor exotic obsedat de cultul împăratului Traian
0Primii americani care au călătorit, în secolul al XIX-lea, în Ţările Române au oferit mărturii fascinante despre ciudăţeniile românilor, mândri de originile lor străvechi.
Washington Carroll Tevis (1829 – 1900) a fost militar şi jurnalist de război, corespondent al ziarului The New York Times. În timpul Războiului de Independenţă din 1877, Tevis a călătorit în România, stabilindu-se în Bucureşti. Ţările române erau ignorate pe nedrept de marile puteri occidentale, scria jurnalistul într-un articol amplu din 1877, publicat în The New Tork Times, în care îi descria pe români ca fiind „un popor ciudat”.
„Tenacitatea cu care ei şi-au păstrat individualitatea naţională este unul dintre cele mai ciudate fenomene din istorie. Hunii, goţii şi avarii au invadat acest teritoriu, slavii, bulgarii şi turcii i-au oprimat pe aceşti paşnici locuitori, dar populaţia dacilor latinizaţi s-a ridicat din propria cenuşă, păstrându-şi cultura rafinată pe care a moştenit-o de la strămoşi, aşa încât îşi justifică proverbul ei vechi <<Românul nu piere>>”. Ei, aşa cum pretind unii, se numesc descendenţi exclusivi ai geţilor şi dacilor latinizaţi. Sângele coloniştilor romani ai lui Traian care predomină printre ei contează mai puţin în acest secol, totuşi cu siguranţă acest popor mic a crescut în proporţiei enormă şi a devenit o naţionalitate preponderentă de-a lungul Dunării de Jos şi în Alpii Transilvaniei (Carpaţi)”, scria Carroll Tevis.
„Părintele Traian”
Românii vorbeau cu plăcere despre „părintele Traian”, de la care ar fi moştenit cele mai grandioase lucruri, afirma autorul, însă nu doar vestigii ale podurilor, turnurilor şi cetăţilor.
„Un defileu a fost tăiat de <<sabia lui Traian>>, avalanşele din Carpaţi se rostogolesc în urma <<fulgerului lui Traian>>, iar Calea Lactee este <<Drumul lui Traian>>. Pe scurt, apoteoza a devenit completă, iar românii l-au ales pe vechiul împărat roman ca figura reprezentativă a naţiunii lor”, informa autorul american.
Acesta remarca feţele expresive şi plăcute ale românilor şi chipurile şi trupurile graţioase ale femeilor. „Femeile din Valahia şi nu apele râurlui care traversează Bucureştiul au dat naştere proverbului: O, Dâmboviţă, cine bea din apa ta nu se mai duce de aici”, scria Carroll Tevis, în 1877. Autorul amintea însă că românii din acea vreme nu ştiau mai nimic despre daci şi geţi.
Obiceiurile arhaice
Mai puţin impresionat de farmecul româncelor şi mai mult de obiceiurile ciudate ale românilor s-a dovedit medicul american James Oscar Noyes, ajuns în ţările române la mijlocul secolului al XIX-lea ca angajat în armata sultanului. În 1858, a publicat volumul „Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk”, la New York, în care a descris experienţele trăite în cei câţiva ani petrecuţi printre români.
„Din timpuri imemoriale a existat în Moldo-Valahia un obicei de a-i ajuta pe săraci, pe tinerii căsătoriţi, pe preoţi şi orice familie care nu posedă vite sau cai. De sărbători, tinerii şi codanele, bărbaţii, femeile şi copiii se adună cu atelajele lor, pentru a lucra pentru cei ce nu pot lucra ei înşişi. Această muncă pioasă este numită clacă. Prin acest mijloc, familia neajutorată este sprijinită. Totuşi, în multe situaţii, preoţii se folosesc de clacă pentru a profita de bunăvoinţa enoriaşilor lor, în vreme ce această uzanţă virtuoasă şi mişcătoare i-a ajutat pe boieri să-i lege pe ţărani în cea mai crudă şi detestabilă robie”, scria autorul american, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.
Moştenirea latină
Logodna la români era un ritual moştenit de la romani, scria americanul, iar ritualurile de înmormântare ale ţăranilor aminteau de tradiţiile antice. „Bocitoarele, amintind de praeficae de la vechile funeralii romane, îşi smulgeau părul şi ţipau strident de parcă pacea defunctului depindea de eforturile lor. Rudele apropiate şi bocitoarele s-au strâns în jurul coşciugului şi i-au adresat mortului cele mai tandre cuvinte, I-au îmbrăţişat şi i-au cerut iertare pentru cele mai mici jigniri pe care i le cauzaseră în timpul vieţii, demonstrându-i, în acelaşi timp, durerea prin incantaţii funebre de slavă şi regret, prin gemete şi prin smulgerea veşmintelor într-un mod înfiorător. Aceste expresii unice ale durerii ne tulbură frumoasele idei cu care suntem obişnuiţi să asociem ultimul serviciu divin pentru defuncţi şi odihna în mormânt”, scria autorul american.
Oscar Noyes se declara uimit de numeroasele zile de sărbătoare şi de post. „Abstinenţa din zilele de post este atât de aspră încât nu poţi cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte”, scria americanul.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Tinerele erau îndemnate să se căsătorească de la vârsta de 12-13 ani, bărbaţii aveau dreptul să îşi „altoiască” soţiile, iar calendarul sărbătorilor religioase şi al perioadelor de post era folosit de soţi pentru a stabili datele în care cuplurile aveau permisiunea să aibă relaţii intime. Sunt câteva dintre regulile conjugale bizare din trecutul românilor.
Transilvania secolului al XIX-lea îi atrăgea pe străini prin bogăţia resurselor subterane şi pentru sălbăticia priveliştilor ei. Călătorii se arătau însă impresionaţi şi de modul de viaţă al românilor, populaţia majoritară a ţinutului.
În 30 noiembrie 1867, celebrul ziar „The Times” publica un reportaj despre istoria din ultimele două milenii a românilor. Articolul apărea sub semnătura corespondentului din Austria al ”The Times” şi relata despre marile idealuri ale românilor, cel de a fi consideraţi descendenţi puri ai dacilor şi romanilor şi cel de unire a vechilor teritorii stăpânite de daci.
Se încarcă comentariile...
