Uitarea s-a aşternut peste cea mai mare tragedie navală de pe Dunăre

La 25 de ani de la poate cel mai mare accident fluvial de pe Dunăre, în care au pierit peste 200 de persoane, este astăzi un episod uitat, despre care se vorbeşte tot mai puţin. Autorităţile nu mai fac întâlniri, nimeni nu mai scrie cărţi despre acest eveniment, nimeni nu mai toarnă filme. Doar rudele mai trec pe la mormintele victimelor.

În urmă cu cinci ani, atunci când s-au împlinit 20 de ani de la scufundarea vasului de pasageri, rudele victimelor au fost la Blibioteca VA Urechia unde a fost lansată cartea „Mogoşoaia, istoria unei tragedii” scrisă de Petre Rău. De asemenea, a fost difuzat filmul documentar,  „Ghemul Destinelor” realizat de Maximilian Popescu în memoria celor nouă navigatori şi a celor 239 de suflete dispărute în apele Dunării pe 10 septembrie 1989.

Tot în acea perioadă rudele au ridicat un monument în memoria celor care şi-au pierdut viaţa în acidentul naval. Din păcate, astăzi autorităţile gălăţene nu se ocupă nici măcar de îngrijirea acestui monument, nu se mai scriu cărţi, până şi epava a fost dusă la fier vechi. 

Cea mai mare dramă din istoria navigaţiei române este, fără îndoială, scufundarea vasului de pasageri Mogoşoaia, vas ce a mai avut două accidente grave din care a scăpat cu mare noroc, fără victime, dar cu pagule mari. Este vorba despre o ciocnire cu un vas marfă rusesc Volga şi o acostare nereuşită la Grindu (Pisica).

La data de 10 septembrie 1989, la ora 8.00, în Portul Galaţi, sute de oameni aşteptau cu nerăbdare ca nava de pasageri „Mogoşoaia” să-i ducă  acasă, pe malul drept al Dunării, în localitatea tulceană Grindu-Pisica. Drumul nu era lung. Doar zece kilometri îi despărţeau de casă, de cei dragi.

Vremea ceţoasă le-a încurcat toate planurile. La un moment dat, un zvon cum că „Mogoşoaia” nu mai pleacă către Pisica a făcut vâlvă printre cei 255 de pasageri dornici să ajungă la casele lor.  După câteva minute de chibzuinţă, autorităţile portuare au decis ca, în ciuda ceţii dense, nava să-şi respecte orarul.

„Datorită vizibilităţii reduse, până la ora 8.05 nu s-a putut pleca. La 8.06, vizibilitatea s-a îmbunătăţit, amebele maluri putând fi zărite cu ochiul liber, ceea ce a permis plecarea navei în cursă”,  povesteşte Maximilian Popescu, comandant instructor la Navrom în ziua producerii accidentului.  

S-a scufundat în câteva secunde

Cursa a fost mult prea scurtă. După doar doi kilometri, ceaţa s-a îngroşat, vizibilitatea s-a redus sub 200 de metri, iar în faţa navei Mogoşoaia a apărut, parcă de nicărieri, impingătorul bulgăresc „Peter Karamincev”.

Impactul a fost inevitabil. Până să se dezmeticească pasagerii şi echipajul, în doar câteva secunde, vasul românesc s-a scufundat. Strigătele de ajutor ale celor câţiva pasageri, care nu au mai avut loc în cabine şi se aflau pe puntea vasului, au fost  zadarnice. 239 de suflete au dispărut în apele Dunării. Doar 16 au reuşit să se salveze. A fost nevoie doar de câteva ceasuri pentru ca vestea tragediei să se răspândească.

„Eram în ultima zi de concediu, când am primit vestea dezastrului.  «S-a întâmplat ceva cu Mogoşoaia. Cred că a eşuat sau a făcut o gaură de apă, poate scufundându-se parţial» mi-a spus în faţa blocului soţia prietenului meu de-o viaţă, Nicu Grigore. Într-o jumătate de oră, am ajuns la Navrom”, îşi aminteşte Maximilian Popescu. Acesta spune că au urmat zece zile şi zece nopţi în care au lucrat la ramfluarea navei şi scoaterea cadavrelor.

Povestea unui norocos trist

L-a întâlnit şi pe singurul supravieţuitor al echipajului de pe Mogoşoaia, Laurenţiu Nenciu pe care a reuşit să-l convingă să vorbească despre cele mai grele clipe din viaţa lui. Despre acea zi tragică şi în acelaşi timp norocoasă pentru el. Supravieţuitorul teribilei tragedii povesteşte:

„La 7.40, după ce am terminat de mâncat, m-am dus la schelă şi am început îmbarcarea pasagerilor. Înainte de plecare, a venit şi electricianul Ioniţă Hodorogea împreună cu fiica sa care avea în jur de 6-7 ani. Spunea că vrea s-o plimbe cu vaporul. Deodată am văzut un catarg, dar fără luminile corespunzătoare pentru ceaţă. Când mai aveam câţiva metri de convoi şi abordajul era evident, pilotul nostru a spus: Ne loveşte! Şi în acel moment, am ieşit afară ca să văd cum şi unde ne loveşte. Am văzut lovitura care m-a proiectat în peretele comenzii (cabinei de comandă n.n.), dar mi-am revenit imediat. Vaporul a început să se încline cu o viteză destul de mare şi, în acel moment,  parcă aşterptam cu toţii să revină la poziţia normală. Dar acest lucru nu s-a întmplat. În momentul în care peretele vertical devenise orizontal, m-am căţărat pe el şi am luat-o la fugă spre chila navei după care am sărit în apă, pe burtă, fără să mă ud pe cap şi am început să înot, cu gândul că trebuia să mă îndepărtez repede de vapor.  N-am văzut în apă nicio persoană sau coleg de-al meu”. Laurenţiu Nenciu avea la acea vreme 24 de ani.