Leon Kalustian, scriitorul îndrăgostit iremediabil de soţia lui, pe care a cucerit-o cu epistole pline de lirism

Leon Kalustian s-a născut şi a murit la Focşani

Luna aceasta s-au împlinit 25 de ani de la moartea unuia dintre cei mai telentaţi jurnalişti ai perioadei interbelice, Leon Kalustian, care a trăit o frumoasă poveste de dragoste alături de soţia sa, Dora.

Leon Kalustian s-a născut la Focşani, la 17 octombrie 1908. În perioada interbelică s-a făcut remarcat ca ziarist democratic, fiind un pamfletar şi autor de campanii de presă extrem de virulente. Semnătura sa a contribuit la succesul unora dintre cele mai redutabile publicaţii ale vremii: „Cuvântul“, „Curentul“, „ABC“, „Zorile“, „Lumea românească“, „Mişcarea“, „Facla“, „Adevărul“, „Dimineaţa“.

Era, de asemenea, cunoscut, ca un intim al unor mari personalităţi politice ale epocii, cum au fost Alexandru Vaida Voevod, Constantin Averescu, Armand Călinescu, Nicolae Titulescu. Deşi semnătura sa nu mai poate fi întâlnită frecvent după instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, va fi artizanul din umbră al oficiosului Frontului Renaşterii Naţionale, „România“.

La vârsta de 26 de ani, s-a căsătorit cu femeia pe care a iubit-o toată viaţa, Dora Aronovici.
Cei doi s-au căsătorit în 1934 şi au rămas împreună, până la moartea Dorei, în 1983, înfruntând vremurile, în condiţiile în care Leon Kalustian a fost închis opt ani în puşcăriile comuniste.

În colecţia personală a lui Ioan Codreanu, nepotul publicistului Leon Kalustian şi totodată legatarul său testamentar, s-a păstrat corespondenţa dintre cunoscutul ziarist şi iubita sa soţie, Dora.
Ioan Codreanu  a decis să încredinţeze spre publicare Bibliotecii„Duiliu Zamfirescu”, în premieră absolută, 22 de scrisori ale lui Kalustian adresate Dorei Aronovici, scrise în  anii 1932-1933 pe când nu erau căsătoriţi.

Dora, marea sa dragoste

„Deocamdată, în neîncrederea mea, tu, care ştii că nu pot spune nici <<te iubesc>>, cutremurat de banalitatea conţinutului niciuneia din clasicile formule ale îndrăgostiţilor, primeşte mărturia dragostei ce ţi-o port”, i se confesează Dorei într-o scrisoare din 1932.

Într-o altă scrisoare, Leon Kalustian îi mărturiseşte iubitei sale părerea sa despre femeile de condiţie uşoară, care îşi vând trupul.

”Ţi-am făgăduit o paranteză. O deschid. Dacă-ţi mai reaminteşti, ştii desigur-fiindcă de spus, am spus-o –că nu am frecventat niciodată femeia cu plăcerile tarifate. Şi nu ştiu din care cine ştie ce motive de tâmp snobism, sau dintr-un sentiment de voită supraevaluare. Nu! Ci pornind de la un raţionament rece, logic, lămuritor. Eu, prin destin, am fost dăruit zbuciumului… Nu ştiu dacă până acum am realizat ceva util. Ştiu numai că, procedând aşa cum am procedat, sunt mulţumit şi că prin această judecată am ajuns la concluzia pe care nimic nu mi-o poate nici clătina, nici schimba, că toţi acei cari alcătuiesc, cari trăiesc, cari conduc lumea sunt nişte perfecte canalii. Şi dacă oamenii nu mi-au putut da ceea ce nu pot oferi - m-am retranşat – pentru că ceva trebuia să iau din viaţă-în dosul unei existenţi a simţurilor, pe care am trăit-o cât am vrut şi cum am vrut. În felul acesta am realizat ceea ce definesc eu o cerebralizare a pornirilor. Or, preţuind această vieţuire, am căutat totdeauna să găsesc pe cineva care s-o înţeleagă. Uneori, am găsit – asta foarte rar – alteori, nu, şi asta s-a întâmplat mai des. Şi e explicabil. După cum explicabil e că nu se putea niciodată afla un corespondent al acestor „preocupări” în noianul femeilor cu amorul vândut. La ele dragostea e o profesie. Din ea reuşesc să aibă u pat şi o bucată de pâine. Şi e evident că, fiind aşa, nu pot fi străbătute de pasiunea meseriei şi că ceea ce îţi dă e falsificat, fiindcă de cele mai multe ori, dacă nu de totdeauna, o fac cu scârbă şi-n silă, trebuind să leturghieze cu orice întâlnit, conştiente, la biserica poftelor vulgarizate, pângărite şi înnoroiate, pentru pântec şi pentru hoit… Experienţa îţi dă catehismul cunoaşterii. Şi putinţa selecţiei. A unei selecţii la care poţi rămâne, pentru că ai pus în alegere ochiul cere-a văzut şi care a ştiut să vadă, mintea care, rumegând, a putut apecia. De aceea eu te-am voit aşa cum ţi-am spus că te-am voit. Şi fiindcă am epuizat subiectul parantezei, sunt obligat s-o închid, simultan cu asigurarea dragostei mele ce ţi-o port absolută”, îi scrie Kalustian iubitei sale Dora.

Sunt texte de o oralitate specifică autorului, care emană o mare sensibilitate.

„O particularitate a acestor scrisori este că niciuna nu începe cu formula clasică de adresare. Sobrietatea, mărturisirea conştientă a sentimentelor, lirismul decent fac să dispară intimităţi de budoar cu care de regulă ne putem întâlni în scrisorile de dragoste. Pentru aceste motive, înfăţişându-le publicului, consider că nu am comis o indiscreţie sau o impietate ori că am adus o atingere postumităţii lui Leon Kalustian”, spune Ioan Codreanu, nepotul gazetarului vrâncean.

După Al Doilea Război Mondial, Kalustian cade victimă valurilor de arestări ale regimului totalitar comunist, fiind întemniţat pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise, executând aproape zece ani de închisoare în anii ’50 şi ’60.

Revine în viaţa publică în 1975 cu un volum de istorie literară „Facsimile“ şi, un an mai târziu, cu o selecţie de articole de presă, „Conspiraţii sub cer deschis“. În 1978, Adrian Păunescu îi va oferi o rubrică săptămânală la revista „Flacăra“, „Simple note“, articole reunite în alte cinci volume publicate de aceeaşi „Editură Eminescu.

Moartea Dorei l-a afectat profund, iar în ultimii ani de viaţă Leon Kalustian s-a retras la Focşani, unde a rămas pentru totdeauna, fiind ocrotit şi îngrijit de cele două surori.

A încetat din viaţă la 20 ianuarie 1990 în urbea sa natală. În Focşani există o stradă care-i poartă numele, iar în faţa sediului Secţiei de Tineret a Bibliotecii Judeţene, instituţie care-i perpetuează memoria printr-o suită de manifestări, exista un bust datorat sculptorului Ion Ladea.

Mai puteţi citi:

Unicul fiu al scriitorului Cezar Petrescu, o iubire neîmplinită cu o fată de tărani din Vrancea, sfârşită tragic

Teodor Aurel Petrescu, unicul fiul a celebrului scriitor Cezar Petrescu, se află înmormântat în cimitirul din comuna Tîmboieşti, alături  de cea care i-a fost iubită, Viorica.