Cum reuşeau ziariştii din comunism să păcălească cenzura. Subtilităţi comune folosite pentru transmiterea adevărului

În anii comunismului presa din România s-a aflat sub o cenzură dură, iar oamenii nu trebuiau să afle din ziare despre lipsurile cu care se confruntau.

Până în anul 1974, când a fost adoptată Legea 3 privind libertatea presei, cenzura impusă de nomenclatura de stat comunistă a funcţionat din plin.

După adoptarea acestei legi a funcţionat însă autocenzura. Deşi la articolul 3 din lege se prevedea că “libertatea presei constituie un drept fundamental consfinţit prin Constituţie”  şi că ”tuturor cetăţenilor le este garantat dreptul şi le sunt asigurate condiţiile de a-si exprima prin presă opiniile în problemele de interes general si cu caracter public”, în realitate lucrurile nu stăteau deloc aşa.

Fiecare instituţie de presă de la nivel local, care la vremea aceea funcţiona ca organ de informare al Partidului Comunist Român, avea în structura sa un număr de cenzori, care nu erau ziarişti de profesie, ci oameni care urmăreau ca în paginile ziarelor şi revistelor să nu apară anumite cuvinte care ar fi adus atingere ideologiei partidului, liderilor marcanţi ai partidului sau orânduirii de stat, precum şi siguranţei naţionale şi secretului de stat. Cenzorul venea seara şi citea paginile înainte ca redactorul ”cap limpede” să dea ”Bun de tipar”. 

Prin urmare, libertatea presei invocată în lege era doar un slogan, această libertate fiind doar în conştiinţa şi gândirea ziariştilor.

Cu toată cenzura, aceştia reuşeau de multe ori să-şi pună capul la contribuţie şi să spună unele lucruri în paginile ziarelor, pentru publicul care poate descifra mesaje şi printre rânduri.

“Nu am fost un dizident, pentru că îmi era frică dacă mă bătea la miliţie sau la securitate. Dar îmi băteam capul cum să spun nişte chestii, dar în dosul spuselor mele să se înţeleagă altceva. Scriam la Secţia Cetăţeneşti şi mergeam prin magazine să mă documentez. Era perioada cotelor, nu se aduceau mărfuri. Ţin minte că am intrat într-un magazin alimentar şi acesta era gol. Puteam eu să scriu în ziarul partidului că e magazinul gol? Evident că nu se publica aşa ceva şi atunci am mers pe ideea că vânzătorul magazinului este neglijent, pentru că am văzut rafturile pline de praf. Păi dacă eu am scris că avea praf pe rafturi, un cititor deştept înţelegea că era praf pentru că dacă nu a mai avut demult marfă. Şi cititorul deştept înţelegea asta şi mă înţelegea şi pe mine. Zicea în mintea lui aşa: <<săracul ziarist, nu a putut să spună mai mult>>”, potrivit lui Ion Gr. Cherciu (foto), fost jurnalist la ziarul local din Focşani.

Ovidiu Butuc, fost redactor şef al publicaţiei locale "Milcovul" după anul 1990, îşi amenteşte că în paginile ziarului s-au strecurat de-a lungul timpului şi erori, din grabă, care puteau provoca mari neplăceri la vremea aceea.

“Un text cu trimitere din pagina 1 a ajuns să fie tipărit pe pagina 3, după ce a trecut şi de corectură, şi de cap limpede, şi de cenzură, cu un subtitlu gros care începea aşa: <<Mut stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu>>, în loc de mult stimate. Eroarea a fost văzută spre dimineaţă, de un tipograf, în timp ce se tipărea ziarul, dar vreo 2.000 de exemplare erau deja pe piaţă, la oameni. Bineînţeles că s-a tipărit din nou, însă ăia 2.000 de oameni aveau ziarul acasă. Ceea ce noi aveam deja în subconştient se întâmplase fără voia noastră”, spune Ovidiu Butuc (foto), care recunoaşte că timp de mai multe săptămâni toţi ziariştii din redacţie au tras, din această cauză, o frică de moarte. Mai târziu a aflat că ştiau şi conducătorii judeţului despre gafă, fără urmări însă.

Cenzura era însă foarte dură şi jurnaliştii îşi amintesc că de multe ori plecau acasă văzându-şi articolele pe machetă şi în şpalt-ul ziarului, dar a doua zi materialul nu se mai regăsea şi în ziar.

Vechii ziarişti din Focşani îşi aduc aminte că la ziarul "Milcovul" erau trei cenzori, toţi activişti PCR: unul din localitate  şi alţi doi de la Buzău. Nici unul nu stăpânea gramatica. Cu toată vigilenţa lor, au existat şi momente când anumite articole de presă au reuşit să scape de cenzură, iar oamenii să afle adevărul care durea pentru conducerea partidului.

Jurnalistul Radu Borcea îşi aminteşte de papara luată de la conducerea politico-administrativă a judeţului pentru un astfel de text.

“Pe la sfârşitul lunii octombrie 1976, în Biroul Executiv al Consiliului Popular Judeţean Vrancea a fost analizată construcţia de locuinţe în acel an, când era planificat să fie recepţionate şi date în folosinţă 5.000 de apartamente. În paginile economice ale ziarului la care lucram era o rubrică intitulată chiar aşa, APARTAMENTUL 5.000. În cadrul  şedinţei respective de la judeţ, primul secretar a adus critici severe conducerii întreprinderii de construcţii civile pentru ritmul lent de construire, iar  redactorul şef a fost sfătuit să se facă o anchetă jurnalistică pentru a se vedea cauzele nerespectării graficelor de lucrări. Sarcina de la redactorul şef am primit-o eu şi timp de două săptămâni am mers din şantier în şantier, erau foarte multe, unde am notat tot şi cu puţine zile înainte de sfârşitul anului respectiv am publicat un grafic cu stadiul de execuţie al fiecărui bloc în parte, însoţit de un comentariu. Concluzia era una dură: mai rămăsese 38 de zile până la încheierea anului şi nu se întrevedea realizarea planului: erau predate blocuri însumând vreo 3.500 de apartamente, dat alte blocuri cu 1.500 de apartamente erau abia pe la fundaţii sau înălţate până pe la etajele 1, 2 sau 3. Dimineaţă, la apariţia ziarului, redactorul şef a primit un telefon prin care a fost convocat de urgenţă la primul secretar”, spune Radu Borcea (foto).

Acesta povesteşte că a fost chemat la rândul său la primul secretar şi argumentele sale au fost notiţele din cele cinci carneţele pline, fapt care a condus la concluzia că ancheta jurnalistică a fost una fără cusur. Puşi în dificultate, mai marii judeţului i-au recomandat ziaristului ca atunci când mai scrie articole cu greutate pe teme economice să vină să se informeze de la ei.

Redactorul şef l-a aşteptat să iasă de la ”malaxor” (aşa se vorbea despre cei  chemaţi de şefi pentru a fi criticaţi) şi au plecat împreună la redacţie. Acolo acesta a lămurit motivul panicării şefilor de la judeţ. ”Mi-a spus aşa: Vezi tu, măi Radule, când ziaristul îşi face meseria nu e bine”. Şefului meu îi plăcuse mult articolul. Fiind în anturajul conducerii judeţului, aflase şi de unde i s-a tras braftureala: Ceauşescu îi forţase pe primii secretari de judeţe să accelereze ritmul construcţiei de locuinţe, să raporteze îndepliniri măreţe de plan. Articolul meu dezvăluise însă o raportare mincinoasă. Adevărul cerut de conducerea Vrancei nu a mai putut fi cenzurat”, ne mai spune jurnalistul.        

Cunoscuta jurnalistă Emilia Şercan spune că a intervievat foşti ziarişti din perioada comunistă, reieşind  că mulţi dintre ei s-au comportat ca nişte oameni cu dublă personalitate. Adică una gândeau, alta scriau

„Credeţi că noi eram orbi, că nu vedeam că oamenii stau la coadă la adidaşi, la ghiare de pui? Şi noi trăiam viaţa aia. Şi eu mergeam în fiecare zi şi stăteam la coadă la lapte şi la pâine pe cartelă”, i-a mărturisit acesteia  Ilie Tănăsache, ziarist la "Scînteia".