Cum a avut loc creştinarea daco-romanilor. Sfântul care a transformat neamuri cumplite în popoare blânde

O partea a istoricilor români consideră drept fapt sigur că au existat creştini în Dacia încă înainte de părăsirea provinciei de către stăpânitorii romani.

Edictul din Milano este o scrisoare semnată de împăratul roman Licinius prin care le cerea guvernatorilor să înceteze persecuţia asupra creştinilor, exercitată în special din timpul lui Diocleţian, iar proprietăţile confiscate de la aceştia să fie imediat returnate

“Este sigur că au existat creştini în Dacia înainte de părăsirea ei. Creştinismul avea în momentul când au plecat legiunile de pe ţărmul stâng al Dunării o vechime de aproape două secole şi jumătate. El pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, în Peninsula Balcania. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, erau centre creştine. Aşadar, nu este deloc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian sa fi fost şi creştini. De asemenea, puteau fi şi în rândurile trupelor recrutate din răsărit care-şi aveau garnizoana în Dacia”, susţine istoricul Constantin C. Giurescu.

Potrivit acestuia, pe malul drept al Dunării, în Moesia şi în Dacia Pontică erau numeroase centre creştine şi veneau în Dacia foarte mulţi misionari care propovăduiau creştinismul, astfel încât au reuşit să răspândească noua credinţă.

La creştinism s-au convertit chiar şi păstorii daco-romani din Muntenia, Ardeal şi Moldova, dar şi barbarii stabiliţi pe aceste meleaguri.

Istoria consemnează mulţi misionari care au predicat în aceste regiuni, dar cel mai cunoscut propovăduitor al cuvântului Evangheliei a fost Niceta.

Niceta, primul misionar

Niceta de Remesiana (335-414) a fost episcop al oraşului Remesiana din provincia romană Dacia Mediterranea. Se spune că în Dacia, prin propovăduirea Evangheliei, sfântul Niceta a preschimbat neamuri cumplite şi barbare, în popoare dulci şi blânde.

“Om învăţat, autor a mai multor scrieri religioase, Niceta din Remesiana a convertit la creştinism pe Daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării. El predica şi a scris în limba latină timp de aproape o jumătate de veac şi poate fi, pe drept cuvânt, socotit ca apostolul nostru naţional. Cu atât mai mult, cu cât şi prin naştere el era daco-roman”, potrivit lui Constantin Giurescu.

Deşi creştinismul a fost cunoscut în Dacia încă din timpul dominaţiei romane, istoricii spun că perioada de convertire la creştinism a populaţiei s-a făcut între anii 350-450, cu ajutorul misionarilor.

Prin urmare, în această parte a Europei suntem considerat poporul cel mai creştin, în condiţiile în care bulgarii, sârbii, ungurii, slovacii sau polonii au fost creştinaţi mult în urma noastră.

Prima consacrare oficială şi de ordin administrativ a legăturilor noastre creştineşti a venit prin înfiinţarea Iustiniana Prima, oraş bizantin din sudul serbiei, fondat de împăratul Iustinian I şi care  servit ca sediu al unei arhiepiscopii care avea jurisdicţia asupra Balcanilor Centrali.

Apostolul Andrei, recunoscut de Biserica Ortodoxă Română primul propovăduitor al Evangheliei

Alţi cercetători spun că Apostolul Andrei a fost primul care a făcut cunoscută Evanghelia geto-dacilor din teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, iar din acest motiv este considerat creştinătorul poporului român.

Numele său este de origine grecească şi se traduce prin bărbăţie, îndrăzneală. El a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, iar tradiţia bisericii arată că misiunea sa de creştinare a neamurilor a primit-o printr-o tragere la sorţi la care au participat toţi apostolii, lui Andrei revenindu-i sarcina  de a propovădui evanghelia în Bitinia, Bizantia, Tracia şi Macedonia, cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia (Dobrogea) şi până în Crimeea.

Prezenţa Sf. Apostol Andrei în părţile Dobrogei a avut loc în jurul anul 46 d.Hr, fiind amintit despre popasul făcut de Apostol pe teritoriul dregătorilor Cutusun şi Dura, în satul Cuzgun, astăzi hotarul comunei Ion Corvin din judeţul Constanţa.

În apropierea acelei aşezări se află o pădure ce adăposteşte două peşteri, care au servit apostolului şi însoţitorilor săi drept loc de odihnă.

Peştera a fost transformată în biserică, în pronaos aflându-se un pat scobit în piatră, care se spune că a servit drept loc de odihnă pentru Apostolul Andrei. Practica, peştera Sfântului Andrei este socotită ca fiind prima biserică de pe teritoriul ţării noastre, iar astăzi, în acest loc, vin mii de credincioşi spre a-l cinsti pe cel care a propovăduit Evanghelia strămoşilor noştri.

Sfântul Andrei a murit a murit la Patras, ca martir, nefiind cunoscută o dată a martirizării. După unii cercetător, Andrei a murit în timpul persecuţiei împăratului Nero, anii 64-67, în timp ce alţii îl fixează în vremea persecuţiilor lui Domiţian, din anii 81-96.

Tradiţia spune că Sfântul Andrei a considerat că este nedemn să fie răstignit precum Iisus Hristos şi s-a rugat de cei care l-au răstignit să-i facă o cruce diferită, în formă de X, ca simbol al umilinţei, pătimirii şi al martiriului.