FOTO Ce spune vocea străzii la Roşia Montană. În urma scandalului exploatării aurului a rămas o comunitate împărţită între „ONG-işti“ şi „gold“-işti
0
Locuitorii din Roşia Montană, judeţul Alba, trăiesc de peste 15 ani cu promisiunea guvernanţilor, investitorilor sau ONG-urilor că viaţa lor se va schimba. În parte e adevărat, viaţa lor s-a schimbat: este mai grea şi mai lipsită de perspective, iar oamenii au uitat că sunt rude, prieteni sau vecini şi s-au scindat definitiv în „buni“ şi „răi“.
„Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă“, versurile lui Octavian Goga, sunt mai actuale ca niciodată în cazul locuitorilor din Roşia Montană. Aurul exploatat de aproape 2.000 de ani pe aceste locuri întârzie să strălucească din nou la suprafaţă, iar amplul proiect minier preconizat la început de mileniu III a lăsat în urmă o comunitate scindată între „goldişti“ şi „ONG-işti“, respectiv susţinători şi opozanţi ai exploatării. Cele 3.000 de suflete ale comunei trăiesc din pensii, ajutoare sociale şi agricultură de subzistenţă, iar pentru tineri, viitorul în localitatea de baştină e incert, fie că acesta va fi legat de minerit sau de valorificarea patrimoniului cultural.
La începutul anului 2016, Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii, a făcut două anunţuri importante care vizează Roşia Montană: a semnat Ordinul de ministru, prin care localitatea, pe o rază de doi kilometri (plecând din centrul localităţii), a fost inclusă pe lista monumentelor istorice protejate de categoria A, şi a comunicat către Centrul Patrimoniului Mondial, de la Paris, includerea Roşiei Montane pe lista de propuneri a României pentru patrimoniul UNESCO. Pe 16 februarie, Ministerul Culturii a organizat o primă întâlnire a unui grup de lucru - „task force“, format din reprezentanţi guvernamentali şi ai societăţii civile, care să elaboreze un plan de dezvoltare pentru Roşia Montană.
Un nou proiect, un nou început, o nouă speranţă pentru locuitorii din Roşia Montană. Dar câte astfel de momente n-au mai fost? Sunt doi ani de la încheierea amplelor manifestaţii de stradă, în februarie 2014, care au dus la renunţarea din partea autorităţilor la legile care ar fi permis exploaterea aurului. Pentru a vedea pe viu ce gândesc oamenii din Roşia Montană despre situaţia lor, „Weekend Adevărul“ a mers în localitate să vadă care este pulsul străzii.
Gura minei
Pentru a ajunge la Roşia Montană, localitate situată la 80 de kilometri de Alba Iulia şi circa 130 de kilometri de Cluj-Napoca, de pe DN 74A coteşti stânga, dacă vii dinspre Câmpeni, sau dreapta dacă te deplasezi dinspre Abrud. Până în localitatea propriu-zisă, treci prin „Gura Roşiei“, un sat al comunei cu case ceva mai „mândre“ decât cele pe care le vei găsi în Roşia Montană propriu-zisă. Localitatea despre care s-a vorbit în ultimii cincisprezece ani în toată Europa începe practic de la gura minei, înconjurată de un gard de sârmă, pe care o pancartă te antenţionează că „accesul este interzis“. Pe peretele unei barăci din curtea aşezării se mai pot citi şi acum promisiunile companiei Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) despre beneficiile proiectului aurifer. Locul nu spune mare lucru pentru vizitatorul neavizat, însă constituia un punct-cheie în procesul de exploatare. Practic, aici minereul ieşea în vagonete din mină şi era transportat la Baia de Arieş unde era tratat pentru extragerea metalelor preţioase.
(Gura minei din Roşia Montană. FOTO Ovidiu Cornea)
De-a lungul drumului de câţiva kilometri, de la Gura Roşiei până în Piaţa Centrală a Roşiei Montane, drumul asfaltat urcă lin, iar de-a lungul lui sunt presărate, la ceva distanţă unele de altele, case, edificii publice şi chiar blocuri. În curţile caselor, mai arătoase înspre Gura Roşiei, dar dublate de altele mai modeste la deal, observi arareori săteni; doar lătratul unui câine îţi dă de ştire că gospodăriile respective sunt într-adevăr locuite.
Case părăsite sau vândute
În zona centrală a localităţii, mai apropiată de masivii muntoşi Cârnic şi Ţig, doi dintre cei patru care urmau să fie exploataţi pentru zăcământul aurifer, se ivesc şi case părăsite, câteva sute fiind achiziţionate în toată comuna de către Roşia Montană Gold Corporation (RMGC): „În 2001-2002, pe o bojdeucă precum cea a lui Creangă, practic fără teren şi curte, s-a dat un miliard de lei vechi, chiar şi 1,1 miliarde de lei vechi. Cu banii ăştia îţi cumpărai cinci apartamente în Alba sau Deva, în zonă centrală. În Roşia Montană, dacă nu venea compania asta, nu-ţi dădea nimeni nici 100 de milioane vechi pe o casă“, povesteşte Sorin, primul localnic întâlnit, în prezent pensionar, cu 23 de ani lucraţi în subteran la Roşia Montană. Omul şi-a vândut şi el casa celor de la RMGC, dar compania i-a permis printr-un contract de comodat să locuiască în continuare aici, în condiţiile în care proiectul este deocamdată blocat.
În situaţia lui Sorin se află şi alţi localnici, în timp ce o parte dintre cei care au vândut s-au mutat la oraş ori au poposit în cartierul Recea din Alba Iulia, unde compania a construit case pentru persoanele strămutate. Per total, aflăm de la Sorin, RMGC a achiziţionat câteva sute de case de pe teritoriul comunei, aproape 800 dintre ele, din localităţile Roşia Montană şi Corna, care se găseau în zona de impact a proiectului de exploatare. Doar în această acţiune compania a investit circa 70 de milioane de dolari. Din totalul caselor achiziţionate, compania a şi demolat 150 de imobile.
Piaţa Centrală, inima localităţii
Lipsa de alternativă la proiectul de exploatare a aurului prezentat de RMGC în 2000, care ar fi urmat să genereze câteva sute sau chiar mii de locuri de muncă, face ca poziţionarea oamenilor faţă de acesta să fie filtrul prin care se cern adeseori relaţiile dintre săteni. Fiecare ştie despre celălalt dacă a susţinut sau s-a opus proiectului, dacă a lucrat la companie ori are beneficii indirecte de pe urma acesteia. Aşa s-au stabilit aversiunile. S-au împărţit în „buni“ şi răi“. În mod ciudat, divizările apar şi între susţinători ai aceleiaşi cauze.
(Piaţa centrală este cel mai tranzitat loc din Roşia Montană. FOTO Ovidiu Cornea)
Punctul fierbinte al localităţii este Piaţa Centrală, scenă, de-a lungul timpului, pentru numeroase animozităţi care au învrăjbit comunitatea. Unii localnici îşi amintesc şi acum de o scenografie înfiorătoare – în opinia lor pusă la cale de companie – cu ajutorul angajaţilor şi al susţinătorilor: „Când am deschis un centru de informare, alături de Fundaţia Soros şi de Academia Română, au manifestat o săptămână aici, la piaţă. Au adus o platformă mare, sicrie şi şi-au pus ştreanguri. Au urlat non-stop o săptămână, în permanenţă, de auzea toată Roşia Montană, până la 12 noaptea“, povesteşte Zeno Cornea, localnic, reprezentant al Fundaţiei Culturale Roşia Montană, unul dintre liderii mişcării de opoziţie faţă de proiectul minier. Soţia lui tresare la simpla amintire a scenelor.
În Piaţa Centrală îţi sar în ochi clădiri modernizate, cum este şi cea în care îşi are sediul Fundaţia amintită – loc unde, potrivit „gurilor rele“ a funcţionat mulţi ani, în chirie la unii dintre actualii opozanţi, un sediu al RMGC – ori imobile în curs de reabilitare, pe care atârnă pancarte cu rolul indispensabil al mineritului în zonă, marcă a lobby-ului companiei.
Mini-parlamentul de la "Între craci"
Pe una dintre laturile pieţei se întrezăreşte clădirea-ruină a fostei cârciumi a satului, pe care se mai poate citi şi astăzi, cu litere de-o şchioapă, „Bufet“. Locul bufetului a fost luat de un bar micuţ, cunoscut de localnici drept „Între craci“, situat chiar în spatele pieţei şi poreclit astfel deoarece se află la intersecţia a două drumuri. În spatele uşii placate cu staniol atmosfera aduce aminte de cârciumile de altădată din gările CFR. Doar câţiva muşterii îşi fac veacul aici într-o după-amiază mohorâtă, dar e suficient să „arunci“ în joc subiectul exploatării aurului că vorbitori se găsesc.
În ochii mici şi rotunzi ai lui Sorin, bărbatul care locuieşte în casa vândută RMGC, opozanţii proiectului sunt „parveniţi“ (n.r. – oameni care nu sunt originari din sat), susţinuţi puternic de ONG-uri. Muzica se aude uşor pe fundal, dar din gura omului ies vorbe grele. „Dacă ar primi bani pe case, opozanţii ăştia mâine ar pleca“, atacă, cu năduf, bărbatul. Se arată deranjat de faptul că deşi beneficiază de pensii din minerit, sau în unele cazuri îşi cresc animalele pe terenul achiziţionat de compania minieră, persoanele respective pozează în opozanţi. Omul manifestă un soi de aversiune viscerală, mai generalizată: „La un moment dat eram priviţi ca un fel de El Dorado. Venea câte un turist şi întreba: «Domnule, unde e aurul?». Îi ziceam să stea calm, dar el tot insista că a văzut pe televiziuni că aici e aur mult. Eram cu nevastă-mea şi nu am vrut să-l jignesc, aşa că i-am zis: «Dacă eu ştiam unde e aurul şi puteam pune mâna să-l culeg, te mai aşteptam pe tine, măi, deşteptule?». Aşa vin unii, de te miri când îi auzi, ce prostii visează“. El este completat şi de doamna Rodica, proprietara localului: „Aşa era. Veneau şi întrebau cât trebuie să sape ca să dea de aur?“.
"Trăim la limită"
Sora patroanei, o femeie de aproximativ 40 de ani, cu alură băieţească, ascultă tăcută conversaţiile şi intervine, provocată, doar atunci când discuţia ajunge la agricultură şi creşterea animalelor ca sursă de trai. „Avem 100 de oi, vaci, dar trăim la limită, deşi muncesc de dimineaţă de la 5.00 până spre seară, la 6.00-7.00, când cad de oboseală şi adorm. Cu lâna nu ai ce face, nu ţi-o ia nimeni şi ajungi să o arunci, brânza se vinde greu, că au mulţi“, povesteşte femeia, care locuieşte în comuna învecinată. „O mai ajutăm noi“, completează patroana barului, care spune că lucrurile nu merg bine în toată localitatea. Ea dă ca exemplu localul pe care îl are, deschis în anii ’90, şi care merge de câţiva ani pe pierdere. La rândul său, soţul patroanei relatează că a încercat să iasă în întâmpinarea turiştilor şi a deschis un chioşc, pe timp de vară, lângă Tăul Corna, unul dintre obiectivele vizitate în zonă: „Vine câte un autocar cu turişti, admiră ce au de văzut şi uneori se întâmplă ca unul să ia o apă minerală, sau o bere. Ce am făcut cu asta?“, se întreabă retoric bărbatul.
Dacă turismul şi creşterea animalelor nu îi conving pe meseni, deocamdată, grădinăritul nici atât. La fel, activităţile sezoniere, precum culesul de fructe de pădure şi afine, stârneşte mai degrabă râsul. Discuţia atinge apoi un punct mort.
„Cum să ne bage mă în UNESCO? Pe noi nu ne întreabă?“
În barul „Între craci“ intră un tânăr voinic, care comandă ceva de la bar. E suficient să audă despre ce s-a discutat înainte ca din gură să-i „zboare“, fără sfială, o înjurătură. Se aşază calm la o masă, după care rosteşte sacadat: „Cum să ne bage mă, în UNESCO? Nu trebuie să vină aici, să ne întrebe, să semnăm şi noi? Nu cred că se poate face aşa“, deplânge el cea mai recentă iniţiativă care vizează comunitatea de la Roşia Montană. Îl cheamă Viorel R. ,are 38 de ani şi a lucrat 11 ani în subteran, la RMGC, în special la consolidări de galerii. Este unul dintre cei peste 30 de mineri, care s-au blocat în galeria Cătălina-Monuleşti, în septembrie 2013 – în semn de protest faţă de blocarea proiectului minier, în acelaşi timp cu amplele mişcări de stradă din Bucureşti şi din ţară care contestau proiectul.
Protestul minerilor a venit din teama de a-şi pierde locul de muncă, fapt care s-a şi întâmplat ulterior, explică tânărul. Din fericire, şi-a găsit de muncă, la consolidări şi restaurări de case din localitate, dar nu e pe deplin mulţumit. „Mineritul e inima mea“, mărturiseşte Viorel. Dincolo de riscul cu care trăieşte cineva care coboară până la 60 de metri în subteran, a cules din „negrul pământului“ şi amintiri frumoase. Acolo, în subteran, a pipăit şi a strigat „este“: „Am găsit foiţă de aur, pe piatră, am adus-o şi am arătat-o şi celor de la birouri şi aici (n.r. – în bar)“, rememorează tânărul. „Nu mai ştiţi, mă?“, îşi întreabă el comesenii. Îl macină faptul că nu-şi poate exercita meseria pe care o îndrăgeşte şi nu vede alternativă de dezvoltare pentru Roşia. „Am un copil şi aş mai face unul, dar te uiţi că nu ai cu ce să-l ţii. Acum şi copiii au alte nevoi“, se confesează el. Simte că povestea aurului a învrăjbit oamenii din sat şi pe deasupra s-a simţit luat la ochi şi când a ajuns la oraş: „Clujul e tot împotriva noastră. Am văzut asta, când am fost acolo“, povesteşte el.
Lângă Viorel, un alt localnic, mai în etate, încearcă să joace cartea echilibrului. „S-ar putea face minerit şi la o scară mai mică, eu nu sunt neapărat susţinător al Goldului. Cu o exploatare mai redusă s-ar putea dezvolta în paralel şi turismul. Am văzut aşa ceva în Australia“, povesteşte Ovidiu G., în vârstă 52 de ani. Bărbatul a lucrat 30 de ani în activităţi conexe minei, în special ca electrician. Acum este paznic la muzeul amenajat în galeriile romane, administrate de Roşiamin, fosta companie minieră de stat, ai cărei angajaţi se numără azi pe degetele de la o mână. „Toţi care au vizitat muzeul au rămas impresionaţi. Să veniţi să vedeţi“, ne îndeamnă el. Bărbatul îşi aminteşte că pe timpul mineritului de stat, în comunism, la exploatarea de la Roşia Montană, munceau 450 de oameni, care scoteau lunar 30 de kilograme de aur şi 300 de kilograme de argint.
"Nu vreau să mă duc"
Piaţa Satului rămâne locul unde poţi să întâlneşti cele mai multe personaje care animă viaţa localităţii. Paul Z., fost şef de carieră la Roşia Montană, în prezent pensionar, este cunoscut ca opozant al proiectului enunţat de Gold, dar este respectat şi de tabăra susţinătorilor. Bărbatul vede cu ochi buni iniţiativa de includere a localităţii în patrimoniul mondial. „Dacă se va intra în UNESCO se mişcă ceva, se face ceva. Dacă vin nişte fonduri, vor exista restaurări şi vor fi implicaţi şi localnici, cei care au rămas“, subliniază încrezător el. Bărbatul arată că şi alte activităţi se pot dezvolta, cum a fost iniţiativa unei fabrici de mobilă din Câmpeni de a amenaja o secţie de producţie şi la Roşia, dar autorităţile nu s-au arătat prea entuziaste. Ba, în acest caz, chiar şi RMGC pare să fi avut un fel de drept de „veto“. Deşi nu a făcut valuri, bărbatul a refuzat cu demnitate să-şi vândă casa şi să părăsească satul: „Eu care m-am născut şi am crescut aici, mi-am făcut casă, nu vreau să mă duc. De felul meu sunt un om căruia îi place mult liniştea, nu-mi place îmbulzeala de oraş“, povesteşte el. Specialist în minerit, Paul Z. nu a agreat proiectul Goldului întrucât îl consideră irealist şi distructiv. „Dacă era un zăcământ compact era una, dar aici sunt mii, zeci de mii de galerii, e ca un şvaiţer, totul e găurit. Şi noi când am lucrat, am lucrat pe aceste goluri, pe aceste galerii. Ei au venit că «gata, facem». Totul ar fi fost ras, nimeni nu discuta. Avem 600 de metri până în zăcământul Cârnic, credeţi că rezista ceea ce este aici (n.r. - în piaţă) puşcăturilor?“, se întreabă fostul miner.
(FOTO Ovidiu Cornea)
„Mai este şi altă treabă, dacă eu nu plec, poţi să-ţi faci treaba?“, se întreabă el. Omul nu s-ar opune totuşi unui proiect de exploatare la scară mai mică şi subliniază că zăcământ aurifer mai există, însă nu la cantităţile estimate de companie. ;
Soluţia opoziţiei: turism şi agricultură
Chiar dacă îşi păstrează acel rol de catalizator al energiilor verbale din vatra satului, cârciuma localităţii nu epuizează desigur toate stările de spirit ale locuitorilor. Un aparat foto atârnat la gât sau o întrebare indiscretă poate intimida puţinii localnici ieşiţi la plimbare pe străzi. Liniştea generală e perturbată doar de câte un bolid ce urcă din când în când spre piaţă.
Te întrebi unde s-ar putea îndrepta, căci odată cu închiderea companiei miniere de stat în 2006 şi cu concedierile operate de Gold Corporation în 2014, puncte care să concentreze mase de oameni în Roşia nu mai există, cu excepţia primăriei, a şcolii şi a ceea ce a mai rămas din birourile RMGC. Nicolae D. străbate ardeleneşte uliţa principală a Roşiei. A lucrat ca muncitor necalificat la RMGC trei ani, până în 2014, când compania a concediat majoritatea angajaţilor. Salariul era modest, sub 1.000 de lei cu tot cu bonuri de masă, dar s-a ales cel puţin cu un ajutor de şomaj, din care a mai trăit un an. Tinerii pentru care salariile de „Gold“ erau nemulţumitoare au ales să plece în străinătate, povesteşte omul, continuându-şi apoi traseul.
Un licean nehotărât
Mai la deal, unul dintre puţinii tineri pe care îi poţi zări, Ciprian, urcă trăgând după el un troller. Nu îl interesează prea mult ce se întâmplă în comună, pentru că locuieşte la Abrud, unde este la liceu. Mărturiseşte că părinţii lui regretă acum că nu au vândut casa la vremea când se ofereau bani serioşi pe ea. Nu ştie exact pe ce drum o va apuca şi nici de care parte a taberei să se poziţioneze: „Auzi diferite informaţii şi e greu să discerni. Pe de-o parte eşti preocupat de mediu, pe de alta te gândeşti că sunt importante şi locurile de muncă“, punctează el.
După câteva zeci de metri se ajunge într-o zonă a satului în care se pot observa tot mai multe case părăsite. Un bărbat aruncă o privire curioasă de pe treptele unei micuţe case, dar cochete, din al cărei horn iese fum. E casa părintească, în care s-a născut şi a crescut şi chiar dacă nu locuieşte aici, ci într-un imobil din centru, doreşte să o întreţină. În jur sunt numai imobile părăsite, deoarece proprietarii, unii – rude de-ale sale, au decis să plece. „Aici e viaţa mea, nu pot să plec“, punctează Sorin J., pensionar. În imediata apropiere, un banner care identifică un imobil ca fiind unul de patrimoniu arată mai bine decât clădirea în sine şi pare un soi de drapel de recunoaştere pe o insulă părăsită. Sorin J. este unul dintre liderii Fundaţiei Culturale Roşia Montană, dar îşi găseşte destul de greu cuvintele când vine vorba să prezinte câteva proiecte ale asociaţiei. Nominalizează totuşi cursuri de recalificare în turism pentru săteni. Socrul său, Zeno Cornea, implicat de asemenea în Fundaţie, ar putea în schimb să-ţi vorbească ore în şir nu doar despre proiecte, ci şi despre toată istoria Roşiei Montane.
De la fost secretar de partid la şef de fundaţie
Fost geolog topometrist, Zeno Cornea a avut o contribuţie decisivă la stabilirea amplasamentului pentru exploatarea minieră de la Roşia-Poieni, unde se află cea mai mare rezervă de cupru a ţării, situată la o distanţă destul de mică de Roşia Montană. „Am afectat şi acolo mediul, dar dacă am amenajat exploatarea pe 1.100 de hectare, am fost obligaţi să refertilizăm 1.100 de hectare în satele dimprejur, să le reintroducem în circuitul agricol. Ei (n.r. - RMGC) au venit să facă prospectare geologică, dar nu au refăcut nimic“, a explicat el. Nu are vreun complex, deşi este pensionar din minerit, se opune proiectului sau că timp de zece ani a fost secretar de comitet de partid. „Ca muncitor în minerit am pus umărul la furnizarea de resurse pentru România, nu mi-am vândut bogăţia de aur străinilor, iar ca secretar de comitet de partid, am făcut lucruri bune“, spune Zeno Cornea. Fundaţia pe care a înfiinţat-o se bucură de un sprijin puternic din partea Fundaţiei Soros. Zeno Cornea consideră că o exploatare minieră nu mai este viabilă la Roşia, singura formă în care acesta mai poate funcţiona, la scară foarte mică, fiind pur demonstrativ, demers ce ar putea avea potenţial turistic: „Ai putea să le arăţi turiştilor cum funcţiona un şteamp, toate galeriile să fie puse în circuit, să-i duci de la gura minei pe calea ferată până în adâncuri“.
ONG-ist, ghid turistic, fotograf
Călin C. este una dintre cele mai implicate persoane, din Roşia Montană, în campania de „salvare“ a localităţii, participând la numeroase întâlniri, de la cele cu Traian Băsescu la cele cu Ministerul Culturii şi Parlamentul European. Are un copil, iar în familie soţia este cea care aduce un venit stabil, el dedicându-se în întregime cauzei. S-a ocupat mult timp de farmacia pe care a deţinut-o familia, închisă în urmă cu câţiva ani. Este ferm în opoziţie faţă de proiectul exploatării, dar are o atitudine calmă, ce trădează compasiune şi un spirit umanitar. Vizitează cu regularitate mai mulţi vârstnici din localitate, pe care îi ajută cu aprovizionarea sau le ţine pur şi simplu de urât. Unii dintre venerabilii săteni se găsesc în situaţii ciudate, în care locuiesc în jumătate de casă, care le aparţine, în timp ce cealaltă parte a fost vândută RMGC de către o rudă.
(FOTO Ovidiu Cornea)
Tânărul povesteşte că localnicii au fost ademeniţi iniţial cu tot felul de facilităţi – cum s-a întâmplat când compania a promis unui localnic construcţia unei mini-staţii meteo – pentru ca ulterior să uite ce au spus. Călin locuieşte într-unul dintre blocurile din localitate şi povesteşte că şi lui i s-a făcut o ofertă de a pleca din imobil: „Au venit şi la mine câteva persoane, inclusiv o doamnă de la primărie care mă cunoştea şi care m-a rugat să o primesc la o cafea. Am refuzat şi am rugat-o să înţeleagă că nu e nimic personal, dar nu discut asta“. Înzestrat cu o bicicletă cu care cutreieră zona, Călin este şi un soi de ghid amator şi fotograf, dispus să-ţi dezvăluie zona.
„Dacă eu pot, pot şi alţii“
Tânărul ne ghidează şi la casa lui Eugen David, preşedintele Alburnus Maior, care a pus pe picioare campania „Salvaţi Roşia Montană“, pornită în 2002, şi a dus la mişcările de stradă din septembrie 2013-februarie 2014. Fost inginer la exploatarea de la Roşia Poieni, David trăieşte din creşterea animalelor şi din agricultură. „În agricultură sunt de la 6 ani, în mină am lucrat doar 15“, povesteşte el, pe un ton glumeţ. Bărbatul vine cu date recente, din care rezultă că în comuna cu 16 sate există 750 de vaci, 750 de oi şi 75 de cai, ceea ce ar permite unui număr de 250 de familii să trăiască de pe urma lor: „Cum pot eu, pot şi alţii. Se zice de pământ că nu e bun, dar eu cultiv şi am legume. Şi castraveţi am scos“. Într-o parte a casei, Eugen David a amenajat o pensiune, care funcţionează mai mult sporadic, în special când are loc festivalul Fân Fest, care la ultima ediţie a avut loc pe pământul său şi crede că localitatea are un potenţial real în turism. Spune că a luat această iniţiativă tocmai pentru a arăta că se poate.
Fără cianuri
„Dacă includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO se va concretiza, în jurul patrimoniului cultural, natural şi arheologic, se pot dezvolta toate celelalte activităţi, care să ofere locuri de muncă oamenilor“, este de părere Eugen David. Dezvoltarea o vede total fără minerit: „Ca să existe o dezvoltare serioasă, durabilă şi pe termen lung, care să le dea independenţă oamenilor, trebuie să se uite de minerit. O exploatare minieră care respectă şi urmăreşte să nu distrugă, să fie în echilibru cu natura, nu o poţi opri, dar aici, la Roşia, s-a ajuns la punctul critic din care tot ce înseamnă exploatare minieră distruge iremediabil“. În concluzie, David spune că legile ar trebuie înăsprite prin interzicerea totală a mineritul cu cianuri.
Dezbinaţi de Soros
Mirajul aurului a creat dezbinare nu numai între localnicii cu viziuni diferite, ci şi chiar între cei care se află de aceeaşi parte a baricadei. Asociaţia Alburnus Maior şi Fundaţia Culturală Roşia Montană, desprinsă din prima, sunt ambele opozante ale proiectului şi susţinătoare ale iniţiativei pentru UNESCO. Cu toate acestea, între membrii lor, relaţia este una de răceală. Liderii Alburnus îi consideră pe colegii lor din cealaltă fundaţie nişte „oportunişti“ şi au rezerve faţă de asocierea acestora cu Fundaţia Soros, invocând şi motive morale, în sensul că finanţările sunt susţinute de un miliardar care exploatează, la rândul lui, în lume, resursele unei comunităţi pentru a-şi crea propria bunăstare.
La rândul lor, reprezentanţii Fundaţiei culturale spun că Fundaţia Soros nu a impus niciodată nicio condiţie „ideologică“ pentru finanţare şi că este în opoziţie reală faţă de proiect. În fapt, „gurile rele“, susţinute şi de partizanii exploatării de către RMGC, susţin că adversităţile dintre liderii organizaţiilor, Eugen David şi Zeno Cornea, au plecat de la bani, iar din camarazi, aceştia au ajuns la disensiuni propagate în întreaga comunitate.
„Oamenii vor să muncească, am primit 8.000 de cereri de lucru“
Înfiinţată în 1999, RMGC şi-a redus în prezent la doar 30 de oameni efectivul de angajaţi din localitate, care număra în 2013-2014 aproximativ 500 de salariaţi. Cei care încă lucrează pentru companie sunt grupaţi într-o clădire din vecinătatea primăriei, a cărei înfăţişare pare o combinaţie de cămin cultural şi cooperativă sătească. O echipă de câteva persoane supraveghează însă şi galeriile, prevedere necesară pentru păstrarea licenţei de exploatare, obţinută de Minvest Deva în 1999 şi transferată ulterior către RMGC. După o scurtă aşteptare, cineva coboară de la birouri, dar menţionează că nu poate oferi o poziţie oficială. Aceasta urma să vină ulterior, telefonic: „Deocamdată nu putem oferi nicio declaraţie“, ne-a transmis purtătorul de cuvânt al RMGC, Cătălin Hosu.
Cum e cu cianura
Între timp, apar alţi doi angajaţi şi se leagă totuşi o conversaţie, dincolo de formalităţi, oamenii fiind preocupaţi de ce se va întâmpla cu locul lor de muncă. Nu lipsesc mici ironii legate de ce ar putea vedea turiştii, din punct de vedere cultural, în Roşia Montană. "Portavoci" de circumstanţă ai unei companii acuzată adeseori de tentative de dezinformare, angajaţii RMGC consideră că tocmai opozanţii proiectului au practicat dezinformarea. Ei menţionează că proiectul minier de la Roşia Montană a fost expertizat şi răs-expertizat şi s-a conformat tuturor standardelor prevăzute de statul român, chiar şi atunci când s-au dovedit mai drastice decât cele europene. Cât despre cianură, ei susţin că în procedura de exploatare ar fi utilizată o concentraţie inferioară normelor europene, iar ceea ce rămâne din substanţă ar urma să fie refolosit într-o uzină specială ataşată exploatării. Cantitatea de cianură care ar ajunge în iazurile de decantare ar fi foarte redusă, arată interlocutorul.
(Birourile în care funcţionează RMGC. FOTO Ovidiu Cornea)
Actele umanitare ale RMGC
Sunt înşirate apoi toate actele de participare a companiei în viaţa comunităţii, incluzând transportul, cu maşinile firmei, al unor persoane bolnave sau chiar decedate. Angajaţii RMGC arată că atât timp cât statul român are legi, iar compania s-a angajat să le respecte, nu înţeleg de ce firma este atât de rău privită. „Aici s-a făcut minerit dintotdeauna şi oamenii asta ştiu să facă. Ei vor să muncească, am primit 8.000 de cereri de lucru, depuse aici“, povesteşte una dintre angajate. Un coleg de-al ei crede că înţepenirea proiectului e dată de faptul că nu s-a mizat mai mult pe dialog. Cât despre reclamele care au cuprins aproape toată mass-media autohtonă până acum câţiva ani, angajaţii spun că acestea nu au fost reclame propriu-zise, deoarece businessul companiei nu se adresează consumatorilor, ci a fost o reacţie pe care firma a fost nevoită să o aibă, pentru a-şi apăra imaginea. Sunt oferite citate din cele mai înfiorătoare pancarde de la protestele civice, chiar dacă la faţa locului acestea au fost mai puţin vizibile. Angajaţii Gold sunt deranjaţi de faptul că şi familiile lor suferă de pe urma aversiunii faţă de proiect. „Copilul mi-a zis că nu poate să spună că eu lucrez la Gold, că îi sar oamenii în cap“, povesteşte femeia. Ea crede că nemulţumirea faţă de proiect înglobează unele nostalgii vizavi de comunism şi dezamăgiri ale românilor faţă de marile proiecte de privatizare de după 1989.
Istorie în minerit şi patrimoniu cultural
Atestată documentar din anul 131, cu numele de Alburnus Maior, Roşia Montană este una din cele mai vechi localităţi din Europa ca tradiţie de exploatare a minereurilor preţioase, activitate ce datează încă din timpul romanilor. Activitatea minieră s-a desfăşurat în sistem intensiv în timpul comunismului, exploatarea subterană oprindu-se în anii ’80, în timp ce exploatarea la suprafaţă s-a prelungit şi după Revoluţie, încetarea oficială a activităţii fiind consemnată în 2006. În demersul de includere României pe lista tentativă UNESCO, localitatea este privită ca „peisaj cultural“, punându-se accentul pe „recunoaşterea interacţiunii pozitive, generatoare de valoare, între om şi mediul său natural“.
(FOTO Ovidiu Cornea)
O mică parte din galeriile romane existente pe raza comunei pot fi vizitate în cadrul Muzeului Mineritului din Roşia Montană. Mai multe obiective din comună, precum situl arheologic Alburnus Maior din localitatea Roşia Montană, pe o rază de doi kilometri, galeria Cătălina Monuleşti din zona centrului istoric a satului Roşia Montană, aşezarea romană şi exploatarea minieră de la Alburnus Maior – Orlea, pe o rază de 2 kilometri a localităţii, figurează pe lista Monumentelor Istorice de categoria A. Comuna dispune de mai multe obiective turistice, însemnând ruine romane sau medievale, lacuri/tăuri. În prezent Roşia Montană, situată în Munţii Apuseni, judeţul Alba, cuprinde 16 sate, cu o populaţie totală de aproape 3.000 de locuitori.
Cum s-au adaptat strămutaţii din Roşia în cartierul Recea din Alba Iulia
La Alba Iulia, compania Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) a construit 125 de case pentru „strămutaţii“ din Apuseni. Un număr de 110 familii din Roşia Montană şi 15 familii din Abrud s-au mutat în acest cartier, începând cu anul 2009. Ultimii roşieni au venit la Alba Iulia în 2014. Cartierul „Recea“ a fost inaugurat de reprezentanţii RMGC în anul 2009, fiind considerat şi atunci, dar şi acum, unul dintre cele mai moderne din oraş. Compania minieră a investit aproximativ 35 de milioane de dolari în construcţia caselor şi în realizarea infrastructurii: străzi şi utilităţi.
„M-aş mai întoarce la Roşia doar la muncă“
Cei mai mulţi dintre locuitorii cartierului sunt mulţumiţi cu traiul la Alba Iulia. Mulţi şi-au adus cu ei la oraş obiceiurile din gospodăriile de la munte: cresc găini, unii chiar porumbei şi cultivă puţinul pământ pe care îl au la dispoziţie. Alexandru Cristian Gagyi (44 de ani) a fost primul roşian care s-a mutat la Alba Iulia în 2009. La Roşia Montană a locuit la bloc. „M-aş mai întoarce la Roşia doar la muncă, nu ca să mai stau acolo. Altfel, niciodată“, spune bărbatul care lucrează la Alba Iulia ca şofer. Diferenţa faţă de viaţa în Apuseni este, în opinia acestuia, foarte mare: „Nici nu se pune în discuţie. Aici sunt alte condiţii, avem şcoală, spital, magazine. La Roşia Montană, de multe ori, nu aveam nici apă. Nu regret că am plecat. Îmi pare rău doar că Roşia va rămâne pustie“.
Toderaş Petru Ioan are 57 de ani şi s-a mutat la Alba Iulia în 2010, împreună cu toată familia. A renunţat la Roşia Montană, deşi a avut o gospodărie foarte bună. „Am lucrat 28 de ani şi m-am pensionat în 2008. Aici ne simţim ca acasă. Suntem aproape aceiaşi vecini ca la Roşia. Nu îmi pare rău că m-am mutat, pentru că nu mai aveam ce să fac acolo şi alta este viaţa la oraş“, spune pensionarul.
(Alexandru Gagyi, primul roşian care s-a mutat în cartierul Recea. FOTO Dorin Timonea)
Mai recent, în 2014, s-a mutat la Alba Iulia şi Magdalena Suciu. Lucrează acum, temporar, în cadrul unui proiect finanţat cu fonduri europene şi a demarat o mică afacere într-un salon de înfumuseţare. „La Roşia am locuit la bloc, iar trecerea la casă a fost foarte mare. Oricum trebuia să plecăm, pentru că blocul începuse să se scufunde, fiind săpată o galerie minieră pe sub el. Necazul la Roşia Montană este că nu mai sunt locuri de muncă. Mai merg acolo în vacanţă şi mă doare sufletul când văd pustietatea care există acum. Sper ca în ultimul ceas, politicienii să se gândească la Roşia Montană şi la viaţa oamenilor care au mai rămas acolo. Din păcate, cei mai mulţi sunt oameni în vârstă, pensionari“, a afirmat Magdalena Suciu.
Localnicii care au dorit să se mute în cartierul Recea, care se întinde pe o suprafaţă de 24 de hectare, au avut de ales între opt proiecte de case a căror suprafaţă variază între aproximativ 60 şi 162 de metri pătraţi. Cartierul include peste 13 kilometri de trotuare şi drumuri, iar întreaga infrastructură a fost predată Primăriei Alba Iulia. Construcţia cartierului a fost realizată de 12 companii de construcţii şi proiectare şi a durat doi ani. Între anii 2002 şi 2008 compania a achiziţionat 78% din totalul proprietăţilor rezidenţiale din zona ce era vizată de proiect. RMGC a cumpărat circa 800 de gospodării, cu 80 de milioane de dolari. Procesul de strămutare a costat aproximativ 110-115 milioane de dolari. Compania mai avea de achiziţionat aproximativ 150 de proprietăţi, dar procesul a fost blocat în condiţiile în care proiectul nu a primit avizul autorităţilor române.
Promisiuni neonorate
Terenul din cartier pe care urmau să fie construite alte locuinţe pentru alţi strămutaţi este în prezent părăsit. Restul promisiunilor făcute de companie nu s-au mai materializat, în cartier existând doar un mic parc de joacă pentru copii. Prin urmare există şi persoane nemulţumite. „Ne-au promis marea cu sarea, până am plecat de acolo. Rău nu-mi pare că am plecat, dar nici bine. Ar mai încăpea aici din câte ne-au promis, că au promis multe. Ce am găsit aici e total altceva de ce ne-au promis, de ce au pus ei pe hârtie. Când a început construcţia cartierului, au spus că sunt bani alocaţi pentru tot ce ne trebuie, numai să ne mutăm“, spune Gheorghe Bota.
Reprezentanţii companiei le-au promis verbal roşienilor care s-au mutat la Alba Iulia că le va construi şi o biserică, un parc, un teren de sport, un centru multifuncţional pentru adulţi şi o grădiniţă. Dintre acestea, doar biserica a fost construită, fără, însă, a fi finisată integral. În plus faţă de aceste promisiuni, o parte dintre cei care s-au mutat au avut probleme cu locuinţele, care au necesitat lucrări suplimentare de reparaţii. O problemă la început a fost şi canalizarea, care se înfunda la ploi mai puternice. Majoritatea problemelor au fost, însă, depăşite, iar acum roşienii se consideră locuitori ai municipiului Alba Iulia. Cartierul „Recea“ a devenit în timp o zonă rezidenţială căutată de cei care vor să cumpere o casă. Vânzările nu sunt, însă, atât de dese pe cum ar dori clienţii. În decursul anilor au existat câteva vânzări de locuinţe la un preţ mediu de circa 100.000 de euro.
„Minerit la scară mică şi turism. Una fără alta nu se poate“
Eugen Furdui (foto), primarul de la Roşia Montană, înghite în sec când vine vorba de turnura pe care o pot lua lucrurile dacă localitatea va fi inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. „Am aflat cu părere de rău de această iniţiativă, de pe site-uri şi de pe Facebook. Dacă Roşia Montană va intra în UNESCO minerit nu se va mai putea face, asta e clar. Au făcut de la distanţă nişte linii. Noi nu ştim în ce parametri au realizat aceste trasări. Ce anume se impune să facem? Cum să facem delimitarea? E complicat. Personal, cred că ar trebui consultată şi populaţia din zonă, să fie un consens. Aici s-a făcut minerit de 2.000 de ani şi nu cred că localitatea se va putea dezvolta fără această activitate. Să se facă şi turism, dar şi minerit, dar la scară mai mică“, explică primarul Eugen Furdui.
Propunere în premieră
Primarul afirmă că asigurarea de locuri de muncă rămâne foarte importantă, şi din acest motiv nu ar trebui să se renunţe la minerit. „Fac o propunere, în premieră, către toţi factorii decizionali. Să se gândească un proiect minier mai mic, care să implice exploatare de durată lungă, 50-60 de ani, care să asigure locuri de muncă stabile. Ştim că tehnologia a avansat, nu mai e nevoie de atâţia oameni, dar tot ar fi ceva. Asta ar aduce bunăstare şi pentru oamenii din zonă şi pentru beneficiarul resursei, statul român. Aşa este viziunea mea, pe două direcţii: minerit şi turism. Una fără alta nu se poate. Oamenii din zonă au început să plece, să-şi caute loc de muncă. O să rămânem cu populaţia îmbătrânită care are pensie şi cu beneficiarii de ajutor social, care sunt prea săraci ca să plece undeva. Nu vrem să uităm istoria, dar nici nu vrem să punem pe masă doar istoria. Uităm cea mai importantă resursă, care sunt oamenii. O comunitate fără oameni dispare“, spune, cu înflăcărare, edilul.
Peste 150 de dosare sociale
Potrivit primarului, o parte infimă din cei 3.000 de locuitori ai întregii comune lucrează pe teritoriul acesteia, neexistând nicio unitate de producţie sau de servicii mai importantă. Numeroşi localnici se ocupă cu agricultura, în special creşterea animalelor. În evidenţele primăriei figurează 160 de dosare de ajutor social şi din aceşti bani, sume între 150 şi 370 de lei, trăieşte o întreagă familie. „Zona este moartă, lipsa locurilor de muncă în fostele zone miniere o ştim cu toţii, iar alternativele să se trăiască din turism sau din agricultură nu sunt viabile“.
Eugen Furdui spune că până în 2014, când compania a început să renunţe la mare parte a angajaţilor, al căror număr ajunsese în total la 400-500, circa 80% din încasările de la bugetul local, din taxe şi impozite, proveneau de la RMGC. Acest fapt a permis primăriei să se finanţeze din fonduri proprii şi să gândească proiecte de modernizare, precum reabilitarea reţelelor de apă şi canalizare, incluzând şi o staţie de epurare, proiect în valoare de 11 milioane de lei, din care primăria dispunea deja de 6 milioane de lei.
Primarul Roşiei Montane are contestatari destul de numeroşi, care consideră că edilul a închis uşa unor posibile investiţii, altele decât în minerit şi că a beneficiat direct, sau indirect, de facilităţi din partea RMGC.
Manifestaţiile au oprit proiectul RMGC
Numeroasele încercări legislative de facilitare a demarării proiectului minier de la Roşia Montană au dus la declanşarea unor proteste la care au luat parte zeci de mii de persoane, în Bucureşti, Cluj-Napoca, dar şi în alte oraşe din ţară, ce au avut loc în perioada septembrie 2013-februarie 2014. Marşurile au avut loc duminica, iar în Piaţa Universităţii au existat mitinguri zilnice. Între principalele revendicări s-au aflat respingerea iniţiativelor legislative aflate pe rol, fie că a fost vorba de proiectul de lege privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roşia Montană sau de proiecte de modificare a Legii Minelor şi interzicerea mineritului pe bază de cianuri în România.
(FOTO Adevărul)
De asemenea, au existat numeroase mesaje care l-au ironizat pe peşedintele de atunci, Traian Băsescu, o bună perioadă de timp susţinător al proiectului, respectiv de critică la adresa premierului Victor Ponta şi a Guvernului. Manifestările şi-au atins scopul, toate proiectele de lege pe tema Roşia Montană, care ar fi permis exploatarea, fiind respinse, ultimul dintre ele în iunie 2014. În paralel, în localitatea Roşia Montană şi în alte locuri din zonă au avut loc şi acţiuni – de mai mică amploare, pentru asigurarea de locuri de muncă şi susţinerea proiectului minier.
RMGC a solicitat arbitraj internaţional
Compania care gestionează proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană, Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), a fost înfiinţată în 1999, cu sediul central la Roşia Montană, fiind practic noua denumire a Eurogold Resources, companie înfiinţată în 1997, având ca acţionari firma canadiană Gabriel Resources şi Minvest Deva. În 1999, RMGC obţine prin transfer de la Minvest, companie ce avea să fie închisă în 2006, licenţa de concesiune a exploatării la mina Cetate, pentru 20 de ani. Autorizaţia de mediu a expirat însă în 2004, iar de atunci, demersurile companiei de reînnoire a acesteia nu au avut succes. Proiectul a fost ţinut pe loc şi de probleme cu încadrarea în normele urbanistice.
Compania a propus la Roşia Montană exploatarea de suprafaţă în patru masivi muntoşi, Cârnic, Cetate, Orlea şi Jig-Vădoaia, urmând să proceseze 20 de milioane de tone de minereu anual, metoda de extragere a aurului din minereu fiind cianurarea. Suprafaţa de exploatare ar fi de peste 2.000 de hectare, potrivit datelor firmei, urmând să fie afectate patru sate din cele 16 ale comunei, însemnând circa 25% din teritoriul acesteia. Gabriel Resources estimează venituri anuale din extragerea aurului de peste 500 de milioane de dolari, exploatarea fiind prevăzută pe 16 ani. Opozanţii susţin însă că proiectul e gândit ca unul pe termen scurt, de maximum zece ani. Pe fondul blocării proiectului, Gabriel Resources a atacat în vara lui 2015 statul român la Curtea de Arbitraj Internaţional, menţionând că la începutul anului a solicitat preşedintelui României, primului-ministru şi Guvernului găsirea unei soluţii amiabile, însă nu a primit răspuns.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
