Locul din România unde a fost derulat un experiment educaţional unic. Se dorea realizarea super-românului: intelectual, puternic, credincios şi loial ţării
0În anul 1912, la Mănăstirea Dealu lângă Târgovişte a fost construit un liceu militar unic în istoria României. Era inspirat din doctrina cercetaşilor, dar şi a trupelor paramilitare. A fost fondat tocmai pentru a pregăti cadre militare de elită necesare modernizării armatei române. Antrenamentele militare la care era supuşi tinerii, dar şi discplina, erau de fier.
La începutul secolului al XX-lea în România antebelică apărea o instituţie de învăţământ unicat în istoria acestei ţări. Se numea Liceul Militar de la ”Mănăstirea Dealu” şi avea drept scop formarea unei elite militare care să modernizeze întreaga armată română.
Totodată această instituţie de învăţământ militar aducea principiile paramilitare ale cercetăşiei din aceea perioadă, dorind totodată sădirea naţionalismului şi imprimarea unui spirit de coeziune naţionalistă acestei elite militare ce urma să fie create în ”laboratoarele de elite” ale şcolii de la Mănăstirea Dealu. A fost de altfel o experienţă unică în toată istoria învăţământului românesc, o formulă care-şi dorea să îmbine pregătirea fizică avansată, cu disciplina şi priceperea militară, dar nu în ultimul rând şi cu o pregătire intelectuală superioară.
Manualele de cercetaşi şi un ideea unui experiment educaţional unicat
Înfiinţarea liceului militar de la Mănăstirea Dealu în anul 1912 poate fi considerată un experiment educaţional de la începutul secolului XX. Ideea vine dintr-o Europă cuprinsă de febra cercetăşiei. Mai precis în anul 1908, în Anglia, apărea o carte numită ”Cercetaşii”, scrisă de generalul englez Robert Baden Powell. Acest general era un militar cu o experienţă bogată, fiind decorat de regina Victoria în urma războaielor cu burii din Africa de Sud. Britanicul a realizat acestă lucrare inspirat de experienţa sa din India şi Africa şi de fapt dorea să promoveze sănătatea, vigoarea, spiritul de independenţă, dar şi disciplina militară şi patriotismul în rândul tinerilor. Era o pregătire a tinerilor pentru a face faţă oricărui situaţii, şi subliminal, evident, războiului, o perspectivă sumbră care se ivea la orizonturile Europei, la începutul secolului XX. Cercetăşia punea de fapt bazele trupelor militare de elită, a comandourilor capabile să se descurce în orice condiţii, fără să depindă de logistică şi suport, dar şi care să dovedească un ataşament patriotic aparte. Pe scurt, să fie bine pregătite şi loiale. De altfel, primele detaşamente de cercetaşi urmăreau de fapt stimularea inventivităţii şi îndemânării, supravieţuirea în natură, de cele mai multe ori cu mijloace rudimentare.
Totodată se punea accent pe disciplină, camaraderie, spirit de sacrificiu, coeziunea grupului şi evident patriotismul. Se intona marşuri, se purtau drapele ale cercetaşilor, iar întreaga structură a unităţilor de cercetaşi imita de fapt structura militară. Cartea generalului britanic, dar şi principiile cercetăşiei au prins extraordinar într-o Europă a naţionalismului şi a pregătirilor subtile de război. În Prusia, Anglia, Franţa şi zona slavă apar numeroase organizaţii care aveau aceleaşi principii ca cele descrise în cartea lui Baden Powell. Este de ajuns să amintim Turneverein, în Prusia, o asociaţie înfiinţată la Berlin şi care dorea răspândirea în rândul tinerilor a educaţiei fizice, a moralităţii şi patriotismului. Turneverein îşi propunea organizare grupurilor de tineret pregătite după model cercetaşilor, atât din punct de vedere fizic, cât şi patriotic. La Lvov, doi cehi creau pe baza aceloraşi principii asociaţia ”Sokol”, care în traducere directă înseamnă ”şoim”. A fost un model preluat în toată lumea slavă şi care a dus inclusiv la naşterea unui guerrile care au luptat cu sovieticii după primul război mondial pe teritoriul Ucrainei, împotriva răspândirii bolşevismului.
Aceste organizaţii de ”cercetaşi sokolişti” deveniţi pe alocuri partizani au fost de fapt nucleul luptei de eliberare a popoarelor în cadrul Imperiului Austro-Ungar, ceea ce arăta că în multe cazuri aceste asociaţii patriotice de gimnastică, morală şi cunoaştere a naturii aveau şi un alt substrat, acela de a forma viitori soldaţi de elită. În toată Europa au apărut şcoli care au preluat aceste modele, prin care se urmărea crearea unor generaţii de elită, un fel de super-cetăţeni, intelectuali-sportivi, deosebit de disciplinaţi şi pe deasupra şi loiali patriei. Un ideal al unui întreg secol al naţiunilor. Şi în România începutului de secol XX acest model a prins rădăcini. În 1906 era votată o lege a instrucţiei publice prin care tineri erau orientaţi către modele conservatoare şi militariste de educaţie. În numai 6 ani, acest model de creare a super-cetăţeanului patriot, bine pregătit fizic şi intelectual, avea să fie implementat oficial într-un loc cu o simbolistică aparte pentru poporul român.
”Cuibul de şoimi” şi capul lui Mihai Viteazul
La sfârşitul secolului al XIX lea, în România erau două licee militare, unul la Iaşi şi celălalt la Craiova. Armata română avea nevoie de o modernizare urgentă la începutul secolului XX şi în special avea nevoie de o elită militară care să susţină idealurile naţionale care erau promovate de clasa politică şi de intelectualii acelei perioade. Inspirat de activitatea cercataşilor, dar şi a asociaţiilor bazate pe aceste principii ce animau organizaţiile de tineret, Nicolae Filipescu, un capabil om politic român şi un intelectual de elită, a venit cu ideea organizării unui liceu militar de elită care să contribuie atât la modernizarea armatei, cât şi la cristalizarea unui nou tip de român, disciplinat, bine pregătit intelectual şi fizic şi mai ales patriot. Această idee era împărtăşită şi de Aurel Popovici, un om politic bănăţean, la origine. Pentru a vedea cum se poate realiza o asemenea şcoală de elită, Nicolae Filipescu, alături de căpitanul Gheorghe Stănculescu, au plecat la începutul secolului XX pe la instituţiile de învăţământ din Europa care implementau aceste principii.
Ajuns înapoi în ţară, Nicolae Filipescu a convins Guvernul de uitilitatea întemeierii acestei instituţii şi a oferit şi soluţiile practice pentru constituirea ei. Prin decizia ministerială nr. 169 din 20 aprilie 1912, Nicolae Filipescu a fost însărcinat cu realizarea tuturor diligenţelor pentru a constitui şi mai apoi pune în funcţiune această şcoală. Au fost făcute expropieri şi s-au trecut în proprietatea statului clădirile necesare realizării unei şcoli militare cu internat. Ca locaţie a fost aleasă Mănăstirea Dealu, din apropiere de Târgovişte. Locaţia avea o simbolistică aparte. La Mănăstirea Dealu se afla capul lui Mihai Viteazul. Subliminal se arăta clar scopul acestei şcoli militare, crearea unei elite capabile să realizeze ceea ce reuşise voievodul muntean.
De altfel Nicolae Filipescu justifica alegerea ”pentru ca în sufletele elevilor, viitori ofiţeri, să stea pururea vie amintirea viteazului voievod”. Prin decret regal la 10 noiembrie 1912 a fost aleasă ca zi de sărbătorire a noului liceu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Încă de la inaugurea liceul a fost numit un ”cuib de şoimi”, adică un model de sokol din lumea slavă întemeiat pe principiile cercetăşiei elaborate de generalul britanic care luptase cu burii în Africa de Sud. Liceul avea câteva corpuri de clădire, bibliotecă, sală de sport, cantină şi internat.
Gimnastică, box, scrimă, muzică şi excursii
La 4 iunie 1912 a fost deschis liceul, iar din prima promoţie făceau parte 24 de adolescenţi. Cursurile şcolii durau trei ani. Pentru a intra la această şcoală de elită se dădea un examen scris şi unul oral foarte dur. Evident, candidaţii erau testaţi fizic şi medical. Erau disponibile anual 40 de locuri. Primele 20 de locuri erau acordate bursierilor, adică copii din familii nevoiaşe, dar foarte meritoşi la învăţătură. Aceştia învăţau pe banii statului. Ceilalţi 20 erau pe locurile ”cu taxă”, părinţii acestora plătind pentru studii în funcţie de venituri. De obicei erau fii de militari sau oameni politici. În cadrul şcolii, indiferent de avere, toţi elevii erau consideraţi egali şi diferenţa o făceau doar meritele la învăţătură şi la activităţile fizice. Toţi elevii stăteau în internatul liceului. Mâncau, dormeau, învăţau, se antrenau şi trăiau împreună timp de trei ani. Evident, se ducea acasă în timpul vacanţelor. Liceul era foarte bine dotat. Pe lângă clădirile unde erau predate cursurile şi pe lângă internat şi cantină, liceul avea o sală de gimanstică, bazine de înot, terenuri în aer liber pentru diverse sporturi, funicular şi biblioteci, dintre care una specială de limbi străine. Adolescenţii erau instruiţi de civili şi militari. Profesorii, fie civili, fie militari, erau şcoliţi în străinătate.
Tinerii urmau diferite cursuri. Învăţau temeinic materii de profil real şi uman, printre care şi matematică, biologie, geografie, istorie, fizică, limbi străine şi literatură. Apoi ofiţerii le predau lecţii de box, gimnastică, scrimă şi tir. Totodată se ocupau de instrucţia lor militară. Disciplina era de căpătâi şi cine o încălca era pedepsit şi risca exmatricularea. Era o şcoală revoluţionară care punea accent pe progresul fiecărui elev. Mai precis, fiecare clasă avea un director de studii, care urmărea progresul fiecărui elev în parte şi întocmea rapoarte cu soluţiile ce se impun. Pe lângă acestea, modul de predare era unul revoluţionar. Tinerii erau scoşi pentru lecţiile de cunoaştere a naturii în excursii pe munte, în pădure. Totodată se organizau tot felul de excursii tematice, pentru diferite materii, geografie, istorie, biologie. De exemplu pentru lecţiile de istorie erau vizitate monumente sau vestigii cu explicaţii la faţa locului. Pe lângă toate acestea elevii primeau lecţii de muzică, la diferite instrumente.
Coregrafi specializaţi le predau dansul şi bunele maniere. Programul elevului era echilibrat, fiind împărţit între exerciţii fizice, ore de lucru manual, pregătirea intelectuală, muzică, literatură şi evident timp liber, conversaţie, lectură, mese echilibrate şi somn. Tot ce se făcea în acei ani la Mănăstirea Dealu era ştiinţă pură în domeniul educaţiei. ”Punând tremelia acestei şcoale, cred că înzestrăm armata cu o instituţiune de folos şi că prin ea armata aduce şi o contribuţiune activităţii culturale a ţării”, preciza Nicolae Filipescu.
Morala, naţionalismul şi religia
Dincolo de ştiinţă era şi o latură spirituală la Mănăstirea Dealu. Mai precis era un model moral aparte, pe care elevii trebuiau să-l urmeze. Urmându-se modelele cercetaşilor britanici, evident, era promovată politiţea şi fair-play-ul englezesc. Adolescenţii trebuiau să fie cuvincioşi, respectuoşi cu toată lumea, să fie toleranţi şi săritori. Totodată era cultivată camaraderia, spiritul de sacrificiu şi loialitatea. Elevii erau învăţaţi să fie manieraţi şi erau obligaţi să facă duş zilnic, să se tundă săptămânal şi să fie curat şi apretat. Nu erau permise mitocăniile, vorbitul în plus, bârfa şi comportamntul sangvin. Calmul şi auto-controlul erau calităţi esenţiale. De altfel, cine nu se supunea acestor reguli era aspru pedepsit. Exista un tribunal format din cei mai buni elevi, care sancţiona aceste derapaje. Trădătorii, laşii şi mitocanii erau cel mai aspru pedepsiţi. O formă de pedeapsă era excluderea din comunitate timp de o săptămână. Niciun elev nu-i vorba penitentului. Naţionalismul şi religia îşi aveau evident locul la liceul de la Mănăstirea Dealu.
Principiile religioase erau predate, iar elevii trebuiau să le respecte cu sfinţenie. Era încurajat naţionalismul şi un adevărat cult al monarhiei, o loialitate până la sacrificiu pentru ţară, rege şi neam. De altfel, spiritul de sacrificiu pentru ţară, ca şi patriotismul, erau puternic promovate de profesorii militari în special. Elevii făceau instrucţie militară, învăţau să folosească armele, să mărşăluiască şi să facă parte din tactici de luptă. Animaţi de spiritul de sacrificiu şi loialitate, aceştia puteau oricând funcţiona ca trupe de partizani. „În acest cuib de şoimi, adumbrit de zidurile sfântului locaş întemeiat de cucernicia Radului Vodă şi împresurat de eroicele amintiri ale Viteazului Voevod însufleţească-se pentru vitejie, generaţii de voinici, de lei paralei ca cei din poveşti, crescuţi aci în frica lui Dumnezeu, dar numai a lui Dumnezeu”, preciza Nicolae Filipescu în 1912. Din orarul şcolii obligatorii erau slujbele religioase, lecturile biblice şi rugăciunile în comun.
Conflicte între militari şi civili
În 1914 Liceul de la Mănăstirea Dealu a fost zguduit de demisia a şapte profesori civili. Erau intelectuali de top, printre care şi Gheorge Lazăr sau Nicolae Bănescu. Demisia s-a produs după un conflict cu profesorii militari care doreau să monopolizeze cu instrucţiile militare educaţie tinerilor. Totodată profesorii ar fi fost nemulţumiţi de faptul că în liceu se răspândeau bolile venerice. Refuzul conducerii militare a liceului de a exmatricula pe elevii bolnavi a dus la demisia acestor profesori, care priveau acest refuz ca un precedent periculos şi ca o permisivitate deranjantă. Mai mult decât atât, aceşti profesori acuzau o prea mare familiaritate între elevi şi profesori. În cele din urmă conflictul a fost stins, iar liceul a continuat să funcţioneze până în 1940.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
