Sarea, leacul miraculos al ţăranilor ardeleni. Cum se tratau cu băi cu apă sărată

Sarea se foloseşte în Transilvania încă de pe vremea ocupaţiei romane FOTO: Aspecte ale explotării sării şi a comerţului cu sare în Ţara Românească în secolele XIV-XVI

Acum părăsite, lacurile şi bazinele cu apă sărată amenajate la sfârşitul anilor 1800 şi începutul anilor 1900, erau considerate aur curat de către ardeleni, care apelau la acestea pentru a se trata. Pentru a se evita înghesuiala, unele bazine cu apă sărată şi fântâni aveau  program de funcţionare şi percepeau taxă.

Această bogăţie naturală a Transilvaniei a fost cunoscută şi utilizată din timpuri de mult apuse. Sarea, la suprafaţă, a fost exploatată în Dacia încă dinaintea cuceririi romane. Sciţii făceau comerţ cu sare, iar tracii transportau sarea în Peninsula Balcanică, potrivit mai multor documente. 

După cucerirea Daciei de către romani, aceştia dezvoltă extracţia sării, pe care o exportă mai apoi, din Transilvania, în alte zone ale imperiului. Împăratul dă în arendă salinele unor oameni de afaceri bogaţi, care le exploatau cu ajutorul sclavilor. Cei care exploatau salinele se numeau „conductores pascui, salinarum et comercii” şi de regulă aveau în exploatare şi păşunile. 

Potrivit unui document, în zona Sărăţel, din Bistriţa-Năsăud, se utilizează sarea încă din perioada ocupaţiei romane a Daciei. 

După 1900, apa sărată se ia după program şi este taxată

Exploatarea sării a continuat până în urmă cu jumătate de secol, când aproape toate salinele au fost părăsite. Mai mult, în anul 1905, ia fiinţă în apropiere de Bistriţa, la Slătiniţa, „Societatea băilor saline din Pintic”. Aceasta era o societate de acţiuni, prin intermediul căreia s-a amenajat o locaţie, care permitea tratamentul cu apă sărată. 

S-au construit două bazine de beton, în care au fost captate apele sărate şi o clădire din lemn cuprinzând un restaurant cu anexe. Apa sărată de aici era folosită pentru băi, dar şi pentru nevoile casnice, amenajările existente permiţând utilizarea apelor clorosodice în cură externă, atât pentru băi reci, cât şi pentru băi calde. 

Locuitorii din satele vecine îşi duceau în butoaie „slatina”, dar după un orar precis şi plătind o taxă la primăria comunei care administra fântânile cu apă sărată. Transportul se făcea numai în anumite zile ale săptămânii, satele fiind repartizate pe zile. 

Această locaţie a fost distrusă după cel de-al Doilea Război Mondial. Aceeaşi soartă au avut-o şi celelalte lacuri sărate şi fântâni cu apă sărată din Bistriţa-Năsăud. 

„Deşi cercetările sistematice în aceste puncte lipsesc, există totuşi câteva realităţi care ne permit să presupunem că tocmai aceste zone salifere au avut o populaţie mai densă, au fost mai căutate şi preferate de căte autohtoni. Cea mai importantă dintre ele este aceea că în preajma punctelor salifere au fost descoperite cele mai multe aşezări umane şi credem că acest lucru nu este străin de prezenţa sării şi a apelor sărate, a căror utilitate se cunoştea şi care sigur era folosite”, explică Ioan Chintăuan şi Ioan Rusu, în studiul „Consideraţii cu privire la utilizarea sării şi a apelor sărate în nord-estul Transilvaniei”. 

Vă mai recomandăm:

Relaţia specială pe care o aveau strămoşii noştri cu piatra. Cum a ajuns o mică localitate din Bistriţa-Năsăud să-şi facă o cooperativă cu 100 de pietrari

Deşi pare greu de crezut, acum 200 de ani, sate întregi din Bistriţa-Năsăud se ocupau cu „îmblânzitul“ pietrei. Acest meşteşug, pe care l-au dezvoltat locuitorii Transilvaniei mai mult din necesitate, întrucât nu aveau parte de sol productiv, s-a dovedit a fi profitabil şi i-a obligat să dezvolte un adevărat sector, important şi în zilele noastre.

Mâncărurile spectaculoase ale nobililor ardeleni de acum câteva secole: tocăniţa de scoici, printre preparatele preferate

Cei care se aşteaptă ca mâncărurile de acum câteva sute de ani să fie simpliste şi fade se înşală amarnic. În urmă cu 400 de ani, în inima Transilvaniei se mânca tocăniţă de scoici, carne de vânat şi topinambur, o rădăcinoasă considerată extrem de sănătoasă.