Cultul morţilor în credinţa românilor. „Cel plecat la cele veşnice nu se putea prezenta la Judecata de Apoi fără cruce“

Crucea celrtică, înscrisă într-un arc de cerc

Credinţele ţăranului din satul tradiţional maramureşan în ce priveşte cultul morţilor sunt stufoase, multe dintre ele constituind obiectul cercetării etnografilor şi muzeografilor. Există multe obiceiuri legate de aceste credinţe, care au loc în cimitir, aici fiind locul unde cercetătorii în domeniu întâlnesc poate cele mai interesante piese ce aparţin artei tradiţionale.

O serie de obiceiuri legate de cultul morţilor au loc în cimitire, obiceiuri menite să aducă liniştea celor plecaţi la cele veşnice.

Potrivit muzeografei Janeta Ciocan şi dr. Mirela Coman, în volumul publicat „Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale judeţului Maramureş” arată că în mentalitatea ţăranului, cel plecat la cele veşnice „nu se putea prezenta la Judecata de Apoi fără cruce. În acel moment, sufletul se va agăţa de aceasta”, arată în volum autoarele.

A înmormânta un om fără cruce însemna atragerea răului asupra urmaşilor, dar şi asupra întregii comunităţi. De aceea, crucea avea un rol exterm de important în credinţele populare ale ţăranului, iar acest lucru avea să le dea de furcă cercetătorilor.

„În campaniile de achiziţii, muzeografii au putut cu foarte mare greutate să aducă în muzee cruci, tocmai din cauza opoziţiei comunităţii. Preoţii nu puteau trece peste această interdicţie şi refuzau să dea crucile, chiar dacă acestea erau deja sub zidul gardului cimitirului. Oamenii spuneau că acele cruci, chiar aşa distruse şi fără să se mai ştie ale cui erau, trebuiau să rămână în arealul cimitirului”, mai arată Janeta Ciocan. Ba mai mult, ea descrie şi răspunsul ferm pe care îl primea de la săteni, atunci când cereau vechile cruci pentru muzeu: „nici nu gândi de-aieste, doamnă!”.

Credinţa se păstrează şi astăzi, chiar dacă în unele culte, locul pentru mormânt trebuie răscumpărat după 25 de ani, pentru a nu fi transferat altcuiva. Chiar şi în această situaţie, monumentul funerar sau crucea trebuie păstrat în arealul cimitirului, mai arată muzeografa.

În Ţara Maramureşului, crucile de lemn au ajuns adevărate opere de artă. Lemul de stejar, arată ea, este preferat la realizarea lor, dar şi cele de fag sau brad. Stejarul, însă, era în topul preferinţelor datorită rezistenţei lui în timp. „Cel mai întâlnit motiv este cel al arcului solar, unde astrul apare rotund sau „rupt” (în formă de semicerc). Nu mai puţin interesante sunt crucile înscrise într-un cerc, de factură celtică, pe care le întâlnim în zona Codrului şi Ţara Maramureşului. În Ţara Maramureşului, crucile sunt decorate cu aceleaşi tehnici şi cu aceleaşi motive pe care le regăsim pe vestitele porţi maramureşene: funia, rozeta, dintele de lup etc.”, mai explică Janeta Ciocan.

În lumea satului, crucea nu se găsea doar în cimitir, ci era un semn întâlnit şi la biserică, dar şi în gospodărie. „Întreaga comunitate trebuia protejată de orice intruziune a răului. Preluarea de către cruce a rolului protector, jucat în vechime de copacul din mijlocul aşezării, potenţarea cu ajutorul bisericii creştine, a făcut ca ea să apară în multe locuri în care răul se putea  manifesta. Astfel intarea şi ieşirea din sat, intersecţiile, intrarea în cimitir, sunt locuri care atrag răul, iar prezenţa crucii era singura care îi putea proteja”, mai arată muzografa.

În cimitirele vechi din Maramureş se mai întâlnesc troiţe, care avau rolul de a nu lăsa duhurile rele să părăsească incinta cimitirului.

Mai puteţi citi:

Medic şi asistentă, trimişi în judecată pentru luare de mită