Caragiale şi acuzaţiile de plagiat. Culisele unui proces zguduitor, la care se intra cu bilet şi care l-a făcut pe nenea Iancu să plece definitiv din ţară

Caragiale şi acuzaţiile de plagiat. Culisele unui proces zguduitor, la care se intra cu bilet şi care l-a făcut pe nenea Iancu să plece definitiv din ţară

I.L. Caragiale

În 1902, I.L. Caragiale l-a dat în judecată pe publicistul C.Al. Ionescu (Caion) care l-a acuzat în mai multe rânduri, în public, că ar fi plagiat nuvela „Năpasta“. În urma procesului, la care Caragiale a fost reprezentat de Barbu Delavrancea, scârbit de turnura lucrurilor, nenea Iancu pleacă definitiv din ţară.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ion Luca Caragiale a părăsit România în 1904, la doi ani după ce s-a aflat în centrul unui scandal de plagiat care a făcut obiectul unui proces celebru de calomnie, printre primele cu care s-au confruntat instanţele româneşti. „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul vieţii demne de compătimit“. Aşa îi scria Ion Luca Caragiale prietenului său Alexandru Vlahuţă, de la Berlin, oraşul în care dramaturgul se autoexilase, scârbit de cele pătimite în ţara sa. 
 
În 1901, I.L. Caragiale avea deja o reputaţie care stârnea invidii în rândul scriitorilor care nu se bucurau de succes şi popularitate. În plus, în contextul plasării sale în tabăra conservatorilor şi al criticării liberalilor în operele sale, Caragiale îşi atrăsese şi antipatii din motive politice. „La începutul guvernării liberale (1901-1904), prezidate de D.A. Sturdza, Caragiale este disponibilizat din postul de registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. La scurtă vreme, mai primeşte o lovitură morală fiind acuzat de plagiat de un obscur Constantin Al. Ionescu“, explică profesorul de istorie Alexandru Neacşu, din Alexandria.
 
Caragiale, în timpul procesului din 1902
 
ÎNCEPUTUL UNEI RĂZBUNĂRI
 
În revista „Moftul Român“ din data de 6 mai 1901, Caragiale publica un articol numit „Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap“, în care ironiza un text trimis de un tânăr publicist, care semna Caion şi care era, în realitate, Constantin Al. Ionescu. Ironia din articol avea să declanşeze o mare răzbunare pe care Caragiale nu a anticipat-o.
 
Constantin Al. Ionescu, tânărul publicist ironizat de Caragiale, prim redactor la „Revista Literară“, a semnat, la data de 30 noiembrie 1901, un articol în care afirmă că nuvela lui Caragiale „Năpasta“ este plagiată după piesa „Nenorocul“, scrisă de un autor ungur numit Kemeny Istvan. Potrivit celor scrise de publicist în articol, piesa ungurului ar fi ajuns în România în 1848, tradusă de Alexandru Bogdan.
 
Caragiale, care la vremea respectivă conducea Berăria Gambrinus, locul unde se aduna lumea selectă a Bucureştiului, a fost deranjat de acuzaţii. „Convorbirile cu patronul Caragiale alunecau pe această temă care s-a născut din citirea articolului lui Caion. Amicii începuseră să alimenteze polemica cu fel şi fel de articole şi explicaţii, unele mai curioase decât altele. Numai Iancu Caragiale trebuia să explice fiecărui client cum stau lucrurile, arătând intenţiile duşmănoase ale acestui tânăr nechibzuit şi cutezător“, se arată în revista „Biblioteca Marilor Procese“, din 1924, în numărul dedicat celebrului proces Caragiale-Caion.
„DOMNUL CARAGIALE N-A PLAGIAT, A COPIAT“
 
Cel de-al doilea articol publicat de Caion l-a enervat cu adevărat pe Caragiale. În „Revista Literară“ din 10 decembrie 1901, Caion a revenit cu un articol intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat“, în care face un rezumat al operei ungurului Kemeny, alăturat cu fragmente din „Năpasta“ lui Caragiale, concluzionând că dramaturgul român a copiat integral opera lui Kemeny, schimbând doar titlul. 
 
Pentru Caragiale, apariţia celui de-al doilea articol este momentul în care se decide să-l acţioneze în instanţă pe Caion pentru calomnie. Ca să-şi facă dreptate în instanţă şi să-şi recupereze onoarea împroşcată cu noroi de acuzaţiile tânărului Caion, Caragiale apelează la bunul său amic, avocat celebru, Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Astfel, s-a sfătuit cu Delavrancea şi a depus plângere la Preşedintele Curţii cu Juraţi de Ilfov, invocând în plângere faptul că a fost batjocorit fără niciun motiv serios.
 
„Dragă Barbu,
 
Rogu-te să treci pe la mine în astă seară pentru a-ţi arăta petiţia ce vreau să o prezint d-lui preşedinte al Curţii cu Juri, împotriva lui Th. Stoenescu (n.r. – directorul «Revistei Literare») şi a acelui blestemat de Caion, care crede că prin invenţiuni şi îndrăzneli de limbaj poţi distruge o muncă cinstită şi nepătată. Nu ştiu dacă ai citit al doilea articol, care este de o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă de faptele lor.
Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, aşa cum trebuie să fie cu aceşti neciopliţi scribuleţi.
 
Cu dragoste de frate,
Iancu“
 
PUBLICUL A INTRAT CU BILET
 
Prima înfăţişare în procesul Caragiale-Caion a fost fixată pentru data de 11 martie 1902. Între timp, Caragiale făcuse o deplasare în Ungaria pentru a demonstra că acuzaţiile lui Caion nu aveau susţineri reale. 33 de scriitori unguri pe nume Kelemy descoperise Caragiale în ţara vecină, însă niciunul nu era Istvan, iar în faţa instanţei, Delavrancea se pregătea să susţină că cel despre care vorbea Caion nici măcar nu exista. 
 
Scandalul plagiatului lui Caragiale şi procesul de calomnie căpătaseră proporţiile evenimenului anului şi aşa se face că, în ziua procesului, un public numeros a venit să asiste la confruntarea în instanţă dintre Caragiale şi Caion. Preşedintele Curţii de Jurii a dispus ca în sală să se intre pe bază de bilet.
 
Acuzatul C.Al. Ionescu-Caion a lipsit, trimiţând instanţei, prin intermediul avocatului, un bilet în care invoca „o gripă cu formă nervoasă“ şi solicita amânarea termenului. Delavrancea s-a opus amânării şi termenul s-a ţinut în absenţa lui Caion. Cum Caragiale acţionase în instanţă şi conducerea „Revistei Literare“, este audiat şi directorul Th. Stoenescu. Acesta a admis în faţa instanţei că regretă cele scrise de Caion. Şeful „Revistei Literare“ a fost scos astfel din cauză, iar inculpat a rămas doar tânărul Caion. 
 
CONDAMNARE, ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ
 
„Caion (Constantin Al. Ionescu) este cercetat de o justiţie scrupuloasă, care îi cere, printre altele, să depună în termen o traducere fidelă – legalizată de Ministerul Afacerilor Străine – a piesei inexistentului Kemeny Istvan, «Nenorocul», pe care Caragiale ar fi plagiat-o. Evident, nu poate produce această probă şi este condamnat“, explică jurnalistul şi scriitorul alexăndrean Gheorghe Filip.
 
Prin decizia Curţii din 11 martie 1902, Caion a fost condamnat la trei luni de închisoare, 500 de lei amendă şi 10.000 de lei despăgubiri civile. Pentru că termenul s-a judecat în lipsa sa, Caion a contestat decizia şi procesul a continuat, o nouă înfăţişare fiind fixată pentru luna iunie 1902. 
 
 
 
 
Bomba lui Caion: plagiat din Tolstoi
 
Interesul publicului pentru cel de-al doilea termen al procesului a fost la fel de mare, astfel că intrarea la procesul anului s-a făcut tot pe bază de bilet. Caion s-a prezentat de data aceasta însoţit de patru avocaţi şi cu o mare surpriză.
 
Întrebat de juraţi: „Stăruieşti, domnule Caion, că domnul Caragiale e plagiator?“, Caion răspunde: „Stăruiesc că domnul Caragiale a plagiat. Domnia sa, prin «Moftul Român», m-a trimis o vară întreagă la Constantinopol. Am voit să-l trimit şi eu pe dânsul la Braşov. Am vrut ca, prin glumă, să-l fac să mă dea în judecată. Kemeny Istvan nu este decât Tolstoi. Caragiale a plagiat din Tolstoi“.
 
Caion recunoaşte că acuzaţiile referitoare la plagiatul după autorul ungur au fost o farsă, Kemeny Istvan fiind o invenţie, iar opera în chirilică fiind tipărită de el, la tipografie, special pentru farsă.
„Domnul Caragiale s-a purtat nedemn cu mine, iar eu am vrut să mă răzbun. Dumnealui e vinovatul, eu nu sunt decât victima şcolii sale“, a mai spus Caion, după cum consemnează „Biblioteca Marilor Procese“.
 
Procesul a continuat, iar apărătorii lui Caion au adus dovezi prin care au încercat să convingă instanţa că „Năpasta“ lui Caragiale seamănă cu „Puterea întunericului“, a lui Tolstoi, iar acuzaţiile de plagiat erau întemeiate şi au cerut achitarea clientului lor.
PLEDOARIA LUI DELAVRANCEA
 
Avocatul lui I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, a susţinut, într-o pledoarie rămasă în istorie, originalitatea operei lui Caragiale şi a cerut condamnarea acuzatorului Caion. „Cum, domnilor?... Un popor întreg admiră pe Caragiale! Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta însemnează a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor nu ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunam noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că n-avem nici conştiinţă, nici demnitate!“, a susţinut Delavrancea în pledoaria finală în faţa juraţilor.
 
În discursul său de susţinere, Barbu Delavrancea a invocat o serie de argumente literare pentru a arăta că există diferenţe mari între drama lui Caragiale şi cea a dramaturgului rus Tolstoi.
„Dar termin, domnilor, rugându-vă să nu pierdeţi din vedere cine e calomniatul şi cine e calomniatorul. Să vă gândiţi la mijloacele întrebuinţate de calomniator pentru a pipăi bine gradul lui de perversitate, să vă închipuiţi suferinţele morale ale calomniatului, călătoriile şi cheltuielile pe care a trebuit să le facă cu adunarea probelor pentru ca, pe lângă osânda ce se cuvine vinovatului, să acordaţi despăgubirile ce se cuvin nevinovatului şi pe care le-am formulat în scris în cererea noastră“, şi-a încheiat Delavrancea pledoaria.
 
CAION A FOST ACHITAT
 
Cei 12 juraţi au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinenţă de copil“. Se spune că „impertinentul“ Caion s-ar fi bucurat de suport în cercurile liberale şi din acest motiv ar fi fost achitat. „Curtea cu Juri, influenţată, pare-se, de anumite cercuri politice, l-a achitat pe calomniator în spatele căruia se spune că s-ar fi aflat de fapt Alexandru Macedonski“, mai spune profesorul de istorie Alexandru Neacşu.
 
Caragiale s-a arătat mulţumit într-o primă fază de verdict. „Juraţii au făcut bine că n-au condamnat copilul. E vinovat el? Nu! Cum a spus un apărător al lui, Caion nu e decât o victimă. De ce aş da eu, jurat, prin pedeapsa acestui copil inconştient sau dezechilibrat, un exemplu pentru cei mult mai echilibraţi, mai maturi şi mai sus-puşi, ca să uzeze de aceleaşi mijloace? Nu pedeapsa legii şi nici justiţia pot remedia răul, ci educaţia. Când fiecare cetăţean va pricepe prin educaţie ce înseamnă calomnia în presă, aceasta nu va mai exista. Bine că l-a achitat!“, le-ar fi spus Caragiale clienţilor de la Gambrinus, după cele relatate în revista „Biblioteca Marilor Procese“. 
 
 
Macedonski intră în scenă. Caragiale pleacă
 
„Justiţia îl achită, însă, încurajându-l în «infamiile» lui – cum ar fi zis Caragiale însuşi. Susţinut puternic de Macedonski, alergic şi el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate». Macedonski intră el în arenă şi ţine o conferinţă la Ateneu cu atacuri dure la adresa lui Caragiale, Coşbuc şi a direcţiei junimiste. Nu a apucat să termine conferinţa, fiindcă a fost huiduit. A intervenit, aşadar, judecata publicului. Acelaşi Macedonski, în aceeaşi logică furibundă a lui Caion, scrisese că Eminescu «n-a fost decât un plagiator aproape din cuvânt în cuvânt al poeţilor germani, stricător al versului, al limbii şi o ruşine pentru epoca actual㻓, explică scriitorul Gheorghe Filip.
 
După scandalul iscat de acuzaţiile aduse de Caion, opera lui Caragiale, în ansamblu, a fost atacată în repetate rânduri. „I s-a reproşat lui Caragiale nu numai că nu «îşi respectă naţiunea», că «îşi bate joc de ea», dar şi faptul că spiritul său a rămas prizonier epocii despre care a scris. În ideea liberală că societatea evoluează rapid, opera lui Caragiale ar deveni caducă, iar limba în care a fost scrisă – de neînţeles. Timpul, însă, nu a validat asemenea teorii“, adaugă scriitorul Gheorghe Filip.
S-A AUTOEXILAT LA BERLIN
 
Se spune că pata aruncată de Caion peste integritatea sa de creator şi problema nelămurită a plagiatului după Tolstoi l-au urmărit pe Caragiale până la finalul vieţii. Scârbit de umilinţa trăită şi sătul de nedreptăţi, nenea Iancu a decis să părăsească ţara în 1904, stabilindu-se în Germania, după ce a primit o moştenire de la o mătuşă.
Caragiale a murit în Germania, în 1912, departe de ţară, dar cu gândul la ea. „Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara noastră, care-mi întristează aşa de adânc bătrâneţele mie, să-ţi fie îndemn în dragoste pentru patrie! Dumnezeu să-ţi facă ţie parte de vremuri mai bune la bătrâneţe! Noi am început cu veselie şi sfârşim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeţi niciun rău arătându-se pe biata noastră ţară“, îi scria Caragiale din exil fiului său Mateiu, cu câţiva ani înainte de moarte. 
 
Revizuirea procesului în 1972
 
La 70 de ani de la celebrul proces şi la 60 de ani de la moartea marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, problema calomniei şi a procesului a fost repusă pe tapet la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. În 1972, a avut loc revizuirea procesului din 1902 intentat de Caragiale lui Caion. 
Revizuirea din 1972 ar fi avut un sens dacă s-ar fi referit exclusiv la achitarea lui Caion. Din păcate, ea a fost concepută şi ca o rejudecare a procesului de plagiat. Ceea ce era perfect inutil. O făcuse Delavrancea în chip strălucit. În fond, scopul revizuirii din 1972, era de a-i repara onoarea lui Caragiale. Onoare care nu mai avea nevoie să fie reparată“, scria Nicolae Manolescu, în ziarul „Adevărul“, în 2012.

 

citeste totul despre: