Ai carte, ai parte: cum se fac bani din bibliotecă

Românii practică o soluţie discutabilă în faţa crizei economice: vânzarea volumelor din bibliotecile personale. Câştigaţi ies anticarii şi buchiniştii stradali.

Într-o bună zi, aflat la un anticariat, George Bernard Shaw a avut surpriza să descopere un volum pe care i-l dăruise unui prieten, cu dedicaţia „lui... , cu stimă". Fiind o persoană dotată cu mult umor, a cumpărat imediat cartea şi i-a trimis-o prietenului, adăugând „cu înnoită stimă, ..."!

Poate avea loc o poznă similară în Bucureştiul de azi, în plină criză financiară, când oricine poate fi ispitit să se gândească la noi modalităţi de a scoate un ban în plus? Merită să îţi vinzi cărţile vechi ori cele de care te poţi dispensa cu inima uşoară, deşi îţi poţi da seama încă de acasă că e improbabil să scoţi pe ele cât ai investit cândva?

Cum i-a influenţat criza pe buchiniştii stradali şi care ar fi locurile din Bucureşti în care - ca pe malurile Senei sau ale Begăi - ai putea veni cu o sacoşă de cărţi şi să pleci cu câteva zeci ori chiar sute de lei? S-a schimbat, în vremuri de restrişte, deverul în anticariatele bucureştene, unele situate chiar acolo unde nu pare deloc că e criză, adică în exuberantul Centru Istoric din Capitală? Fără pretenţii exhaustive, „Weekend Adevărul" a încercat să schiţeze nişte posibile răspunsuri la aceste întrebări. I-am căutat pe buchinişti, am vândut nişte cărţi şi am aflat cum s-ar putea scoate nişte bani, nici prea-prea, nici foarte-foarte, din bibliotecă.

Cum să renunţi la Dudu?

Ca ziarist, rare sunt documentările în care personajul principal al viitorului articol să nu îţi ofere o carte despre el însuşi, căci nu există stavilă mai bună în calea timpului. Această meteahnă o au, de asemenea, să nu credeţi că nu o au, şi personajele secundare din articole. Şi uite aşa am strâns, an după an, carte după carte. Ne-au dat cărţi securiştii Revoluţiei, istorici mai mari, dar şi mai mici, cercetătorii serioşi şi cercetătorii cocalari, cam toţi.

Dragi cititori, se scrie enorm în România! Chiar şi acum, după ziua aceea, mai avem cărţi. Iată, întindem mâna, survolăm biroul, deschidem la întâmplare: Honorius D. Rişcuţa, „Lampa lui Aladin se află în România", volum apărut la Piatra Neamţ, în 2009, şi dedicat „tuturor celor care au dorinţa de a trăi mai bine". „Lampa" are acest motto: „Omul îşi face norocul cu mâna sa şi cu ajutorul puterii universale". A fost tipărită în 300 de exemplare, iar ilustraţia este făcută de Dudu, probabil un domn. Este lesne de înţeles de ce nu ne-a lăsat sufletul să o înstrăinăm. Suntem totuşi oameni.

Eroarea

După o „pre-documentare" care a durat în jur de 10 minute, au fost alese 18 cărţi necesare îndeplinirii planului de rotunjire a veniturilor. O mulţime de volume au fost cruţate, în special cele necesare reporterilor „Weekend Adevărul" pentru continuarea dezvăluirilor senzaţionale despre evenimentele din decembrie 1989.

Volumele au fost mai întâi introduse într-o pungă generoasă, tipul procurat de la supermarketuri când cumpărăturile depăşesc 20 de kilograme, iar de aici în portbagajul unui autoturism, ce urma să le transporte a doua zi către anticarii şi buchiniştii stradali din centrul Capitalei. O eroare nepermisă de calcul a făcut însă ca, a doua zi, dis-de-dimineaţă, şoferul automobilului încărcat să zărească pe bord un bec aprins. Cum nici fondurile de rezervă nu permiteau alimentarea maşinii cu câţiva litri de motorină, volumele au luat calea transportului în comun. În speţă, a metroului.

Vocea din difuzoare

După o călătorie istovitoare, cu stropii şiroind pe spate, şi sub privirile aspre ale unor tineri care desluşiseră conţinutul pungii, volumele au ajuns cu bine la locul de întâlnire convenit: pasajul subteran de la Piaţa Universităţii. Iată-ne, deci, cu plasa de rafie, cocoşaţi, cocârjaţi. Afară, frig, doamnelor, domnilor şi dragi domnişoare, frig ca la Bobotezele de altădată! Încercăm să ne încălzim cu o cafea, dar preţul este considerat, rapid şi în unanimitate, ca fiind unul inacceptabil.

Prin cine ştie ce minune, renunţarea este acompaniată, de la un radio din amplasament, de vocea tânguită a lui Jean Moscopol. „Noapte bună, Mimi", zice Jean, de la radio. Ce noapte bună, Jeane, ce noapte bună, Mimi?! E dimineaţă. Abia începe!

„Basarabia e pământ românesc", mai apucăm să citim pe zidurile oraşului. După care intrăm în raza de acţiune a buchiniştilor stradali şi sub incidenţa unor priviri greu de descifrat, ceva între plictis şi interes. Şi nu mai apucăm să zicem nimic, în afara unui geamăt înfundat, cauzat de o lovitură primită în picior. De vină era colţul unei cărţi rebele. 

"Merge mai bine treaba faţă de anii trecuţi, dar nu te poţi îmbogăţi din vânzarea de cărţi.''
anticar din Capitală

"Cumpăr mult, dar vând la fel ca înainte. Mulţi oameni îşi lasă cărţile pentru preţuri de nimic.''
buchinist stradal  din Capitală

Scurtă istorie a buchiniştilor: de la Paris la Bucureşti

Buchiniştii stradali din centrul Capitalei sunt reprezentanţii autohtoni ai mult mai celebrilor „Bouquinistes" parizieni, una dintre atracţiile turistice ale capitalei Franţei. Aceştia ocupă ambele maluri ale Senei, de la Pont Marie până la Quai du Louvre, şi de la Quai de la Tournelle până la Quai Voltaire. Amplasarea acestora a dat renumele Senei de „singurul râu din lume care curge printre două rafturi de cărţi".

Tradiţia comercianţilor de cărţi folosite a început în jurul secolului al XVI-lea. Semnul distinctiv al buchiniştilor era o stemă reprezentând o reptilă privind către o spadă. Termenul de „buchinist" a apărut însă mult mai târziu, în 1789, în dicţionarul Academiei Franceze.

În patrimoniuL UNESCO

Tarabele de pe malurile Senei se întind pe mai bine de trei kilometri, locul fiind declarat în patrimoniul UNESCO. Potrivit datelor oficiale, în această zonă se află 900 de tarabe, 240 de buchinişti stradali şi peste 300.000 de cărţi vechi. Vânzătorii din Paris i-au inspirat şi pe cei din Ottawa, Beijing şi Tokyo, unde există, în prezent, zone similare rezervate buchiniştilor locali. În Bucureşti, tradiţia buchiniştilor stradali a început după 1989. Locul tradiţional al acestora este Piaţa Universităţii, pe treptele facultăţilor din zonă.

De-a lungul timpului, buchiniştii stradali din Capitală s-au aflat în centrul unor dispute legate de evaziunea fiscală practicată de către comercianţi, dat fiind faptul că aceştia nu eliberează bon fiscal pentru volumele vândute. În luna decembrie a anului trecut, printr-un ordin al primarului sectorului 3, Liviu Negoiţă, buchiniştii au fost evacuaţi din Piaţa Universităţii, pe motiv că „era mizerie şi în afară de acele tarabe de acolo se vindeau tot felul de alte produse, de nimicuri".

Cele 18 cărţi de 40 de lei

1. Gabriel Năstase - „Ion Ştefan Basgan, un inventator român pentru eternitate"
2. Hans Dieter Otto - „Lexiconul erorilor judecătoreşti"
3. Dinu C. Giurescu (cu autograf) - „De la Sovrom Construcţii nr. 6 la Academia Română"
4. Florin R. Sinca - „Puterea, putoarea de putere"
5. Ion Focşa - „Ghinionul a fost norocul meu"
6. Tudor Olimpus Bompa - „România, acum ori niciodată!"
7. Marion Ruggieri - „Nu, stai, în seara asta cinez cu tata!"
8. Adina Mutăr - „Iubire şi lovitură de stat"
9. Dumitru Andreca - „Arhiva groazei"
10. Prof. Univ. Dr. Ilie Cristescu - „Tărâmul lui Hercules (Hercules Land)"
11. Carol Roman - „Să te încrezi în vise..."
12. Inginer Ioan Judea - „Cartea cărţilor de aur"
13. Ion Horaţiu Crişan - „Civilizaţia geto-dacilor (volumul I)"
14. Constantin Giurescu - „Despre boieri şi despre români"
15. Aurel Sântimbrean - „Aurul şi argintul Roşiei Montane"
16. V.I. Skopin - „Militarismul"
17. Corneliu Vadim Tudor (cu autograf) - „Artificii"
18. Grigore Cartianu - „Sfârşitul Ceauşeştilor"

„Eu nu cumpăr resturile altora"

Anticarul iubeşte criza. În fiecare zi, zeci de persoane îi colindă taraba, cu pungi mai mici sau mai mari, fiecare sperând, în doza sa de naivitate, să se echilibreze financiar cu volumele inutile de prin gospodărie. Anticarul sau, în acest caz, buchinistul stradal nu este un cumpărăor oarecare. Este un animal de pradă, profilat pe nişa culturală. El nu scoate volumele pentru a le analiza individual, ci le derulează din mână, precum un pachet de cărţi de joc. Găseşte imediat specimenul valoros, dacă acesta există, mimând în tot acest timp dezinteresul sau plictisul feroce.

Naivi din fire, am căzut în cursă imediat. În numai două minute am fost deposedaţi de bijuteria colecţiei, fundaţia setului de volume, „Militarismul" lui V.I. Skopin. Anticarul ne-a oferit 10 lei, plus senzaţia că ne face o mare favoare cumpărând lucrarea. De aici a început declinul experimentului. Alte opt cărţi au fost vândute pentru 10 lei, iar ultimele volume ale colecţiei au ajuns în spatele unei tarabe pentru alţi 20 de lei.

Lecţia de marketing

Pe lângă vânzarea-fulger, vizita la buchiniştii din centrul Capitalei ne aduce şi o lecţie de „marketing", direct din stradă. „Când nu sunt studenţi p'aicea, nu merge treaba deloc. Oricum, dacă tu vii aici cu cărţi şi eu te văd ducându-te la ăla de lângă mine mai întâi, şi apoi venind la mine cu resturile, nu o să cumpăr nimic. Pentru că ştiu că ălalalt a luat tot ce era bun", ne explică unul dintre buchinişti. În practică însă, poate şi datorită privirilor pierdute ale autorilor, domnul în cauză se hotărăşte să i se facă milă de noi şi îşi trage restul de vreo zece cărţi din pungă. Suma oferită: 20 de lei.

Tot el ne învaţă şi ce e bun şi ce nu din colecţia adusă. „Uite, aicea, dacă scria pe copertă Constantin C. Giurescu, nu Dinu C. Giurescu, ţi-o cumpăram imediat. Şi pe bani mulţi. Ăsta micu' trăieşte în umbra lu' tac-su." Nici măcar cartea scrisă de domnul Corneliu Vadim Tudor, însoţită de autograf, nu-i trezeşte sentimente mai bune. „De asta am eu nevoie, autograful lui Vadim?! Păi ăsta trece în fiecare zi p'aici, cumpără cărţi de la mine. Iau autograf de la el când vreau", explică acelaşi domn buchinist.

O desfătare!

Pe post de concluzii. Singura carte rămasă din cele 25 de volume scoase la vânzare a fost „Lista completă a notarilor publici din martie 2009". Lucrarea se află şi în prezent în redacţie. Celelalte 24 de volume (unele descompletate) au fost vândute pentru 40 de lei. Banii proveniţi din operaţiune au fost investiţi în câteva porţii de mâncare, de o calitate îndoielnică, suficiente pentru cinci persoane. Ţinem să-i asigurăm pe toţi autorii ale căror cărţi au fost amintite în această listă că, înainte de transmiterea către o altă generaţie de cititori, lucrările lor au fost citite cu mare atenţie de reporteri, ba chiar şi asimilate integral.

Top 5 cărţi pe care nu le-am vinde niciodată

- J. D. Salinger: „Franny şi Zooey"
- Lev Tolstoi: „Moartea lui Ivan Ilici"
- Ernest Hemingway: „Zăpezile de pe Kilimanjaro şi alte povestiri"
- Gustave Flaubert: „Madame Bovary"
- Nikolai Vasilievici Gogol: „Mantaua"

De la o bibliotecă la o afacere de succes

„Antic Exlibris" este cel mai mare grup de anticariate din Bucureşti. Istoria sa este, în rezumat, istoria acestei industrii care se încăpăţânează să nu moară.

Gabi Hanu, înconjurată de cărţi, pe Strada Doamnei   Fotografii: Lucian Muntean

Gabriela şi Ovidiu Hanu deţin „Antic Exlibris" - la ora aceasta cel mai mare grup de anticariate din Bucureşti, cu patru puncte de lucru. Cel principal se află în Strada Doamnei, nu departe de Palatul Şuţu. Înainte de refacerea „Centrului istoric", nu de mult, deci, „Exlibris" avea sediul central în Pasajul de la Universitate. Acum, acolo sunt puncte de informare turistică. Bucureştiul e altul. Cine a fost plecat în ultimul deceniu, cu greu l-ar mai recunoaşte. Dar de citit, se mai citeşte, să ştiţi.

În bătaia săgeţii

Sfârşitul anilor '980. Gabi şi Ovidiu sunt studenţi la Facultatea de Fizică. Nu e uşoară fizica teoretică, dar viaţa în România lui Ceauşescu e şi mai grea. Aşa, fizicieni, Gabi şi Ovidiu au zburat şi ei în bătaia săgeţii. A venit, apoi, Revoluţia. Şi de ce au început să facă din vânzarea cărţilor un mod de viaţă, deşi cumva le iubeau? Răspunsul e atât de simplu: pentru că le aveau şi pentru că nu aveau bani. Erau săraci, abia puteau ţine o garsonieră. Tatăl lui Ovidiu Hanu le lăsase o bibliotecă importantă şi de la biblioteca aceea s-a construit un fel de imperiu care numără astăzi zeci de mii de volume.

Pe de altă parte, în 1936, George Orwell, când a scris „Amintirile unui librar", era deja un prozator cu operă. Secolul XX avea să dovedească, cititorii şi criticii au confirmat: opera respectivă ţinea de geniu.

Rândurile următoare compun un dialog care nu a avut loc niciodată, între tânărul George Orwell, lucrător într-un anticariat londonez interbelic, şi Gabi Hanu, patroana tot tânără, cu ochi frumoşi, care ar putea fi şi albaştri, şi verzi, şi cenuşii, a unui vis împlinit - visul că se poate trăi din cărţi şi fără să fii scriitor.

Axa Londra-Bucureşti. 1936-2011

Londra, 1936, George Orwell: Pe vremea când lucram la un anticariat - pe care, dacă nu ai lucrat niciodată acolo, îţi vine uşor să ţi-l reprezinţi ca pe un fel de paradis unde gentlemeni bătrâni şi fermecători răsfoiesc la nesfârşit cărţi mari, legate în piele de viţel -, cel mai izbitor lucru era raritatea adevăraţilor iubitori de carte. Mă îndoiesc că zece la sută dintre clienţii noştri puteau să deosebească o carte bună de una proastă.

Bucureşti, 2011, Gabi Hanu: Anticariatul e pentru toată lumea. Nu se mai cumpără ca imediat după Revoluţie, dar dacă munceşti mult poţi trăi decent. La noi vin mulţi elevi şi studenţi, dar vin şi adevăraţi iubitori de carte, care ştiu că găsesc volume aduse din străinătate, pe care nu le găsesc în altă parte.

În anticariate îşi face loc tot mai des cartea în limbă străină

Londra, 1936, George Orwell: Mulţi dintre cei care intrau la noi erau genul de oameni care sunt o pacoste oriunde, dar care într-un anticariat se pot manifesta şi mai bine. De exemplu, bătrâna şi simpatica doamnă care „caută o carte pentru un invalid" (cerere foarte întâlnită) şi cealaltă bătrână şi simpatică doamnă, care a citit în 1897 o carte extrem de frumoasă şi se întreabă dacă i-ai putea-o găsi. Din păcate, nu-şi aminteşte titlul sau autorul, deşi îşi aminteşte că ar avea coperta roşie.

Bucureşti, 2011, Gabi Hanu: Printre cele mai fidele cliente ale noastre sunt doamne în vârstă care caută romane de dragoste! Nici nu ştiţi câtă căutare au încă romanele de dragoste!  Londra, 1936, George Orwell: Cartelurile nu au cum să elimine librarul mic şi independent, aşa cum au eliminat băcanul şi lăptarul.

Dar programul de lucru e foarte lung - eu eram angajat doar cu jumătate de normă, dar angajatorul meu lucra şaptezeci şi două de ore pe săptămână - şi e un trai nesănătos. De regulă, o librărie e groaznic de friguroasă iarna, pentru că dacă e prea cald, vitrinele se aburesc, iar un librar trăieşte de pe urma vitrinelor. Apoi cărţile emană mai mult praf decât orice altceva şi de un soi mai neplăcut decât orice altă categorie de obiecte inventată până acum, iar partea de sus a cărţii e locul preferat de muşte ca să moară.

Bucureşti, 2011, Gabi Hanu: Nu aţi crede, dar într-un anticariat se munceşte enorm. Cam 12 ore pe zi! De Crăciun şi de Revelion am avut închis. Nu am putut să plecăm nicăieri. Pur şi simplu ne-am odihnit. E foarte obositor!

Londra, 1936, George Orwell: Dacă mi-ar plăcea să fiu libraire de métier? (...) Una peste alta - nu. (...) Adevăratul motiv pentru care nu mi-ar plăcea să rămân librar pe viaţă e că, în timp ce vindeam cărţi, mi-a pierit dragostea de cărţi. (...) Văzute în cantităţi mari, cinci sau zece mii odată, cărţile erau plictisitoare şi chiar puţin dezgustătoare.

Bucureşti, 2011, Gabi Hanu: Nu mi-a pierit dragostea de cărţi, dar, în mod paradoxal, citesc mult mai puţin acum decât acum treizeci sau douăzeci de ani. Nu cred că mă voi plictisi vreodată de meseria asta. Cărţile au o magie a lor. E greu de explicat.

"Printre cele mai fidele cliente ale noastre sunt doamne în vârstă care caută romane de dragoste!''
Gabi Hanu anticar

"Nu mi-a pierit dragostea de cărţi, dar, în mod paradoxal, citesc mult mai puţin acum decât acum.''
Gabi Hanu anticar

"Partea de sus a cărţii e locul preferat de muşte ca să moară.''
George Orwell scriitor

Un altfel de epilog

Gabi şi soţul ei nu se gândesc să-şi vândă afacerea. Ovidiu Hanu crede că încă mai poate creşte, mai ales că „buchiniştii" la Unviersitate, care operează mai mult la negru, fără factură, sunt periodic ridicaţi de pe stradă, ca răufăcătorii, ca damele de moravuri uşoare. Dacă va veni o zi în care nu vor mai fi în industria cărţii? E greu de crezut. Ne despărţim de Gabi Hanu, doar după ce aflăm răspunsul la o întrebare de oracol - de oracol, dar de neocolit: „Care este autorul preferat?". Răspunsul este Albert Camus.

Cărţile, vorba cântecului, sunt „ferestre-n ziduri“ 

Am plătit apoi 5 lei pentru un volum de publicistică semnat de Panait Istrati şi am plecat mai departe în frig şi în viaţă. Altceva: şi la Londra, între războaie, şi la Bucureşti, în iarna aceasta dinainte de sfârşitul lumii, în anticariate intră studenţi atât de săraci şi snobi ai ediţiilor rare - e o secvenţă care se repetă, şi se repetă, şi se repetă, şi e atât de intensă încât te poate împinge până în braţele Cassandrei marxiste. Vin oameni care vor doar să se adăpostească, vin tot felul de ciudaţi care comandă cărţi şi nu le mai ridică niciodată. Poate avea dreptate Orwell: asta le dă sentimentul că au cheltuit bani adevăraţi. Cine ştie?

„Cărţaş" la Budapesta. După douăzeci de ani

Robert Miklos, fost mare ziarist, cititor de curte veche, boem totuşi curabil al Bucureştilor, astăzi copy-writer la agenţia de publicitate Grey,  a vândut cărţi în stradă, la Budapesta. Era 1992, orădeanul Robi îşi desăvârşea studenţia în capitala Ungariei. Anii '90 erau minunaţi pentru o studenţie la Budapesta, nu credeţi?

Robert Miklos era, aşa cum spune el, „cărţaş", cuvânt care s-ar putea să existe în dicţionare, dar s-ar putea şi să nu existe. „Aveam prieteni care vindeau cărţi, aşa că am început să vând şi eu, la tarabă, în cinci locuri diferite şi la trei firme într-un singur an. În banii de astăzi câştigam, în medie, în jur de 1.000 de euro pe lună. Lucram de la 7.30 dimineaţa (taraba trebuia să fie aranjată la ora asta) până la 8 seara, vara, până la 6, iarna. Eram plătiţi cu 8% din vânzări".

Robert Miklos, în 2012

Nu s-a făcut încă o analiză serioasă a acestui fenomen: apetitul pentru lectură în Europa Centrală şi de Est, după căderea comunismului. Amintirile lui Robert sunt, poate, un început: „În Ungaria, se tipăreau foarte multe titluri, practic orice, de la romane poliţiste până la volume de specialitate".

Shakespeare, opere complete

La fel ca în România, tot ce se tipărea se şi vindea. „Oamenii de rând citeau cărţi de aventură, gospodinele citeau şi ele. Ce m-a surprins a fost cât de bine erau cunoscuţi autorii clasici de oameni care nu erau intelectuali. Şi cât de mult se investea în cărţi. Am vândut foarte bine Shakespeare, opere complete.

Când a apărut Dicţionarul Larousse, în decembrie 1992, a fost o nebunie! S-a dat pe listă, nu era ieftin - costa echivalentul a 200-300 de lei, în banii de azi". Mai mult: „Cum apărea un film de aventuri sau serial de televiziune, apărea şi cartea şi era o găselniţă bună de marketing. Cărţile nu erau exagerat de scumpe raportat la venitul normal al oamenilor, să zicem că ar fi azi în România toate cărţile mai ieftine cu 50%".

Trăia bine Miklos, de ce să nu trăiască: „Aveam o garsonieră închiriată în piaţa Moscovei (să zicem o zonă echivalentă cartierului Tineretului din Bucureşti), mâncam aproape zilnic la restaurant, aveam bani de cheltuială suficienţi să-mi permit şi să fac cinste la mulţi prieteni studenţi, care nu aveau bani, să călătoresc aproape în fiecare weekend undeva în Ungaria. Era OK". S-a făcut apoi 1993, Robi s-a întors în România.

Comentariu: Cum trăiesc din ce-am citit

Horia Ghibuţiu

Acestea sunt noile mele mănuşi. Sunt negre, din bumbac 100%, au un mic fermoar lateral, foarte şic, şi-mi îmbracă degetele ca nişte plăpumioare extrem de călduroase. Sincer, nu prea aveam nevoie, deoarece tocmai primisem unele, la tombola de Crăciun (ştiţi noua modă între prieteni: fiecare cumpără ceva, se trage la sorţi şi capeţi un cadou). E drept, acelea primite la tombolă erau cam de damă, cu un deget. I le-am dat unei colege, s-a bucurat nespus, ulterior s-a şi fălit cu ele.

Ceea ce face însă ca noile mele mănuşi să fie atât de speciale, chiar şi în această iarnă bucureşteană în care am văzut fulgi de nea doar la televizor, este faptul că le-am cumpărat din banii de pe cărţile pe care le-am vândut. Când mi le pun în geanta de serviciu, îmi amintesc de albumul fotografic despre viaţa şi opera lui Andrei Şerban.

Acesta e sucul meu favorit. E la un litru şi jumătate şi-l dau gata cam în două zile. Până de curând, îl luam pur şi simplu, fără să mă gândesc că ar fi cam scump pentru o apă cu zahăr în care plutesc parcă nişte meduze - de fapt, aloe vera. La o adică, în afară de faptul că e îmbuteliat într-o sticlă verde tocmai în Coreea, sucul nu e o mare scofală. Însă mi-l permit fără ezitare întrucât am vândut  patru trollere doldora de cărţi. Le-am comercializat în perioada în care în partea nordică a Peninsulei Coreene (sucul e importat din Sud) natura întreagă jelea dispariţia lui Kim Jong Il.

Cam pe când reporterul TV, cu vocea gâtuită, exclama la trecerea dricului motorizat: „Să fie adevărat, Iubit Conducător?! Pleci fără noi?". De fapt, dacă mă gândesc bine şi iau de credibilă depeşa agenţiei oficiale KCNA, exact la ora 12.00, pe 23 decembrie, eu încasam o sută de lei pe un munte de cărţi, în timp ce Tinerii Eroi Minieri de la Taehung vedeau o familie de urşi, mama şi puii, ieşiţi din hibernare şi plângând, aşa cum plâng mamiferele omnivore, la marginea drumului pe care trecuse odată dispărutul.

Acestea sunt ţigările mele favorite. Ştiu că e un obicei rău şi că e nerecomandabil să pomeneşti într-un context favorabil nişte lucruri care dăunează grav sănătăţii, dar mie îmi plac. Până de curând, mă gândeam să le „sudez" mai cu măsură.

De când am făcut bani din ceea ce citisem, nici nu-mi mai trece prin cap să-mi micşorez raţia zilnică, deşi s-au scumpit. De pe 7 ianuarie, după cum mă avertizaseră, ca pe un client fidel, doamnele de la chioşcurile de la care mă aprovizionez. Dimineaţa însă, cam între ţigara a doua şi a treia de la nessul savurat în bucătărie, prin vălătucii de fum parcă văd albumul despre Gaudi pe care-l luasem din Parcul Guell.

 Un amic căruia i-am povestit episodul m-a consolat că oricum stau mai bine decât muzicianul care s-a lăudat că şi-a tras tatăl pe nas. De bine, de rău, măcar eu îmi fumez fostele cărţi. Metaforic vorbind, fireşte. Încă aştept studiul savanţilor care să valideze bănuiala mea: după ce îşi vând cărţile cumpărând apoi tot felul de prostii, oamenii au o predispoziţie inexplicabilă pentru figuri de stil.

Ţin să vă asigur, de parcă ar mai conta, că niciun scriitor american din bibliotecă, de la Philip Roth la Paul Auster, n-a avut de suferit în timp ce umpleam trollerele cu cărţi. Şi ca o ofrandă adusă zeilor tiparului, din banii primiţi, cred că la al treilea transport, am fost la librăria mea favorită şi mi-am luat o carte nouă: „Povestiri - Integrala prozei scurte" a lui John Cheever.

 A mai fost un episod pe care-l socot demn de menţionat. Prietenii mei cei mai buni au fost de acord să-mi doneze un geamantan de dicţionare vechi (sârbă, suedeză...), cu condiţia să le cedez 20% din veniturile obţinute, urmând a fi donate primului cerşetor întâlnit. Prietenii mei m-au condus până la anticariat, m-au aşteptat afară până când am efectuat tranzacţia (mi s-a oferit suma de 100 de lei, pentru prima dată am ripostat rece, dar ferm - 120! -, i-am primit), apoi, ca prin farmec, a apărut un adolescent al străzii care pretindea că e ziua lui de naştere şi am rezolvat şi donaţia.

Mai contează unde le-am vândut? Fie, la un anticariat de pe Doamnei, cel despre care scriu şi colegii mei, şi unul de la Dalles. Şi ce am simţit înainte (trăgând de trollere, ca un turist în oraşul său), în timpul (la coadă cu un sărman care dădea nişte manuale ponosite de gimnaziu, în aşteptarea evaluării ochiometrice) şi după  (fumând într-o doară)? Am simţit că am ajuns să trăiesc din ceea ce citisem. Asta e.