Călătoria în Moldova, la final: Sturza, Alecsandri şi un pic de invidie pe unguri

Castelul şi Mănăstirea Miclăuşeni FOTO descopera.ro

Revin, târziu, ( deşi niciodată nu e prea târziu...) cu impresii din ultima călătorie tihnită prin Moldova. Plecăm într-un tur spre Palatul Ghica de la Miclăuşeni, după care vrem să ne abatem la Mirceştii lui Alecsandri.

Palatul, cu istoria sa recentă atât de zbuciumată, nu a fost vizitabil până în anii din urmă şi reprezintă şi pentru mine o premieră. La Mirceşti, ultima oară am fost pe când eram elev de gimnaziu...

După ce ai ieşit din Roman spre Iaşi, de-abia dacă ai timp să te aşezi mai comod în scaunul maşinii, că ajungi la indicatorul care de îndreaptă către Palatul Sturza şi Mănăstirea Miclăuşeni. De îndată ce ai părăsit şoseaua, intri pe vechea poatră a castelului, în plină pădure. Drumul îngust trece printre copaci bătrâni şi desişuri, apoi iese la un lumimiş în care pasc doi cai liberi.

E linişte şi parcă se simte ceva straniu în acest colţ de pădure ceţos şi jilav - de fapt, ce a mai rămas din parcul englezesc care înconjura palatul ridicat în zorii secolului XX. Boierul George Sturza a făcut împrumuturi masive la bănci pentru a ridica palatul, iar construirea lui i-a luat aproape un sfert de secol, din 1880 până în 1904.

Tatăl său, boier cu idei revoluţionare, îmbrăţişase idealurile de la 1848, chit că era văr cu domnitorul Mihail Sturza, cel care avea să înăbuşe ”în faşă” revoluţia moldoveană. Un domnitor care a lăsat, totuşi, sistematizarea Galaţiului şi declararea acestuia ca porto franco plus vreo 250 de kilometri de drumuri – boierii, însă, îl acuzau că se ocupă numai de propria îmbogăţire.

Palatul apare dintr-o dată, iarăşi în acel gotic întârziat pe care l-am găsit şi la Ruginoasa. De data aceasta, mai bogat, cu blazonul familiei şi efigia unui cavaler medieval. Iarăşi, goana elitelor vremii de a ”recupera” ce se mai putea din distanţa faţă de Occident.  Dar nu cumva asta încercăm să facem şi azi?

Nu ai multe de făcut pe aici, în afară de a asculta liniştea şi de a privi la ţăranii care-şi umplu căruţele cu iarba proaspăt cosită din vechiul parc englezesc. Poate străbunicii lor au intrat cu căciulile în mâini, în grădina frumos îngrijită, la 1907, ca să ceară boierului pământ. Şi boierul le-a spus să se ducă liniştiţi la casele lor, că va primi fiecare. Aveau să aştepte până la reforma de după primul război...

Palatul este închis, chiar dacă anumite lucrări de restaurare au mai fost făcute în ultimii zece ani. Alături, câteva pavilioane noi, construite de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, pentru un centru educaţional. Mitropolia este proprietarul domeniului, după ce ultimul proprietar, Ecaterina Cantacuzino, l-a donat Episcopiei Romanului, în timpul celui de-al doilea război mondial, înainte de a se călugări la mănăstirea din vecinătate.

Apoi au început nenorocirile – soldaţii ruşi au pus pe foc mare parte din bibiloteca extrem de valoroasă, piese rare de artă şi de mobilier au fost răspândite cine ştie pe unde, în anii tulburi ai războiului. Apoi, comuniştii l-au trasnformat ba în depozit militar, ba în loc pentru chefuri de activişti, apoi în centru pentru copii cu handicap psihic sever. Câteva incendii şi intemperiile au lovit din greu palatul, care  totuşi se încăpăţânează să rămână în picioare. Ce va reuşi Mitropolia să facă din el?

Îmi amintesc, cu oarecare invidie, că acum câteva luni, în Ungaria, lângă Eger,  am băut o cafea la barul unui hotel luxos, amenajat în castelul unui nobil. Şi nu mi-am putut lua privirea de la frescele, evident, de dată mai recentă, ce înfăţişau scene istorice. Printre ele, Iancu de Hunedoara învingându-i pe turci la Belgrad.

Ieşim din pădure, apucăm din nou şoseaua principală şi ieşim în drumul judeţean (destul de prost), spre Mirceşti. Un sat parcă mai sărac decât cele de pe şoseaua principală – dezavantajul de a te afla în afara marilor căi de comunicaţie. Dar măcar se ridică o şcoală nouă, deocamdată la stadiul de schelet de beton. Tronează însă tabloul color al lui Crisian Adomniţei, fost ministru liberal al educaţiei, acum politician de frunte în judeţul Iaşi. Suntem în România...

Conacul pe care Vasile Alecsandri şi l-a construit pe moşia sa de la Mirceşti ar trece azi drept o casă mai răsărită, nimic mai mult. L-a ridicat imediat după Unirea Principatelor , la revenirea din exilul forţat de eşecul revoluţiei de la 1848.

Reşedinţa este modestă, dacă ne gândim la cariera de om politic şi dipmomat, urmată de Alecsandri la întoarcerea din exil. Şi mai ales, dacă judecăm lucrurile după standardele strâmbe de azi. Priveliştea spre Valse Siretului trebuie să fi fost, însă, minunată - şi ce-i trebuia mai mult poetului pastelurilor? Astăzi, vederea este în mare parte acoperită de case de dată mai recentă, construite vis-s-vis.

Casa, parcul ce o înconjoară şi mausoleul construit în anii 20 ai secolului trecut, în care se odihneşte poetul, alături de soţia sa, Paulina, se găsesc într-o stare, să-i zicem, acceptabilă.

Dar pleci cu impresia că acest om, care a făcut atât de multe prntru România modernă, ar fi meritat mai mult.