Un şut în fund e doar atât

Modul în care vorbim cu copiii noştri devine părerea lor despre propria persoană. Deci, voi cât de iubitori, empatici şi respectuoşi sunteţi cu cei mici? Şi, în general, cum vă comportaţi cu cei din jurul vostru?

Zilele trecute mi-am suprins gândurile fiind foarte negative şi autocritice. Mă supărasem pe mine că nu reuşeam să găsesc soluţia la o problemă cu care îmi tot băteam capul şi m-am "trezit" gândind că "dacă tot nu mă pricep mai bine mă las de treabă, că poate alţii ar face o treabă mai bună, că sunt nemulţumită de incetinimea cu care învăţ provocări noi," etc. etc. După cum spune un prieten, în capul meu era şedinţa.  

Din experienţa mea şi din toate materialele pe care le-am citit pe subiect, critica distructivă - adică cea care aduce doar reproşuri şi nu vine cu nicio soluţie - este total neproductivă în toate aspectele în care este folosită.  

Aşa că am început să mă întorc pe firul logic al poveştii şi să caut ca un adevărat detectiv cauza vocii mele critice cu speranţa că, odată găsită, voi reuşi să o îmblânzesc.  

Deci, să începem cu începutul: vedeţi voi, eu sunt născută în '83. O perioadă în care „bătaia era ruptă din Rai” şi copiii nu trebuiau lăudaţi pentru că „li se urcă la cap”. Mai mult, "un şut în fund era un pas înainte", iar părinţii mei îşi doreau că eu să ajung foarte departe.  

Sigur, părinţii mei au fost foarte bine intenţionaţi, erau foarte atenţi la rezultatele mele şcolare, petreceau timp cu mine, stăteau de vorbă cu mine, aveau grijă să nu îmi lipsească toate necesităţile fizice (haine, hrană), ba chiar mă răsfăţau cu ciocolată şi bomboane de fiecare dată când le găseau prin relaţii şi pe la magazine.  

Totuşi, o grijă mai mare o primeau momentele mele de rătăcire şi de greşeală. Ca orice copil, experimentam des cu asta. Consecinţa este că am primit vrând nevrând o educaţie foarte critică, care a fost un fel de înşiruire constantă a lucrurilor pe care nu le făceam bine combinată cu un luat peste picior folosit des - asta era modul familiei mele de a-şi declara iubirea.   

Rezultatul a fost un copil - ulterior adult - deosebit de sensibil la glumiţe, critic şi foarte nesigur pe el.  

Din fericire pentru mine însă, am deja aproape 7 ani de dezvoltare personală la activ şi am rezolvat o grămadă de probleme.  

Dar vreau să mă folosesc de experienţa mea cu acest tip de comportament şi să atrag atenţia părinţilor de acum. Mai mult, cred că tipul ăsta de critică este dăunător în relaţiile cu orice om, chiar şi adult, de la colegul de birou până la iubit.  

Dragii mei, modul în care vorbiţi cu copiii voştri se transformă în vocea lor interioară pe care o vor căra cu ei pe parcursul întregii vieţi. Şi părerile pe care vi le formaţi despre copiii voştri devin părerile pe care ei le au despre ei.  

Metaforic vorbind, voi sunteţi cei care construiesc fundaţia psihicului copiilor voştri. Şi dacă vă convingeţi copiii că fundaţia lor e proastă, atunci ei niciodată nu îşi construi o casă bună peste ea. Mulţi nici măcar nu vor încerca.  

Şi nu, suturile în fund nu sunt paşi înainte. Cel puţin nu de la părinţi. De la voi, copiii trebuie să primească iubire necondiţionată ca să aibă ulterior încredere necondiţionată în propriile forţe (a nu se confunda cu încredere oarbă). 

E un pic ciudat că toţi părinţii - inclusiv ai mei - îşi doresc de la copiii lor să devină adulţi asertivi, independenţi şi maturi, dar mulţi dintre părinţi îşi tratează copiii ca pe nişte mofturoşi mici şi nevrotici care plâng şi se plâng fără motiv, manipulatori şi dependenţi.  

(Apropo, sunt însărcinată şi în aproximativ 3 săptămâni o să devin mamă. Deja aud oameni care mă întreabă cum o să fac ca să nu mă las manipulată de nou-născutul meu când vrea să îl alăptez sau ţin în braţe. WTF? Are cineva impresia că copiii sunt nişte mici Doctor Evil născuţi rău intenţionaţi?)  

Să ştiţi că un viitor om independent devine aşa dacă este tratat ca atare din ziua 1. Nu puteţi creşte un lider dacă îl educaţi ca pe un sclav sau roboţel. Dacă vreţi ca el să îşi impună părerea, să ceară respect, trebuie să fiţi dispuşi ca el să îşi înceapă practica chiar cu voi.  

Şi să mai ştiţi că dictatorii vor strânge în jurul lor doar supuşi - asta apropo de "ordine şi disciplină" ca formă de educaţie.  

Cât despre mine, iată că la 31 de ani şi după 7 ani intenşi de dezvoltare personală împărţită între mii de ore de terapie, ateliere de lucru, cărţi citite, specializări peste specializări şi introspecţii aproape continue, încă descopăr gânduri negative care mă sabotează.  

Deci, nu luaţi în derâdere psihicul copiilor voştri şi nu îi educaţi după cum v-a spus vouă bunica sau după ureche. Documentaţi-vă şi puteţi face diferenţa între succesul ulterior al copilului vostru sau eşecul lui într-o viaţă plină de îndoieli şi frustrări.