Căţărarea în cer

Nu mai trăieşte nimeni care să ştie ceva despre copilăria mea. Sunt singurul proprietar al amintirilor. Un proprietar unic al copilăriei, ca şi al morţii mele.

Mama mi-a legat fularul la gură şi nodul mi l-a băgat sub gulerul paltonului. Respiram ca o focă. Mi-a arătat nişte semne scrise cu creionul pe uşă, ca să le recunosc când mă voi întoarce: „Noi stăm la etajul doi. Hai că eşti băiat mare!“. Aveam şase ani.

Am ieşit în faţa blocului. Pentru prima dată. Era o zi uscată de ger. În jur erau numai gropi, munţi de moloz, camioane şi blocuri acoperite de schele.

M-am furişat în spatele blocului. Am ridicat privirea şi am văzut o mulţime de sârme ieşite din perete. Sârme negre, ca picioarele unui păianjen. Blocul nostru nu este încă finisat – mi-am amintit ce îmi spusese mama.

Nu mai trăieşte nimeni care să ştie ceva despre copilăria mea.  

Atunci m-a strigat cineva: „Ce faci, Pepi?“. Aşa îmi spuneau toţi din familie: Pepi. (Nu mai trăieşte nimeni care să confirme asta.) Am întors capul şi am văzut un pui de urs polar. Semăna cu cel de pe coperta unei cărţi din care îmi citea mama, înainte de culcare. El mi-a spus: „Mă cheamă Pufy! Vrei să te joci cu mine?“. Eu am dat din cap, da. Fularul mă strângea. „Hai să ne căţărăm în cer, cine ajunge primul câştigă!“– mi-a arătat Pufy sârmele care ieşeau din perete. Eu am dat din cap, nu! Pufy a zis: „Eşti fricos! Acolo, sus, ai să vezi viaţa ta! Pepi, fricosul!“. Şi puiul de urs s-a prins de prima sârmă cu o labă, apoi s-a prins de a doua sârmă şi a început să urce. Mi-am tras fularul de pe gură şi m-am prins şi eu de prima sârmă. Aveam mănuşi cu un singur deget. Şi am urcat după Pufy până în cer, unde se termina blocul nostru cu patru etaje. Acolo, am văzut o femeie care ţinea la piept un prunc în scutece. Femeia cânta şi îl legăna. Ea semăna cu o prinţesă. Pufy m-a îndemnat s-o întreb cum o cheamă. Eu am întrebat-o. Ea mi-a răspuns emoţionată. Am întrebat-o, tot la îndemnul lui Pufy, cum îl cheamă pe copil. Prinţesa mi-a zis: este fetiţa mea. Şi Pufy mi-a zis: „Ţine minte, când vei fi mare, ea va fi femeia ta, care îţi va dărui o fetiţă. S-o cauţi în lume pe femeia asta!“. Eu n-am ţinut-o minte. Eram obosit, speriat şi tremuram de frig.

Am fugit în scara blocului. Am urcat la etaj şi pe scări am găsit un ursuţel alb şi moale, cu ochii negri, sticloşi. Am ciocănit la uşa cu acele semne scrise cu creionul. Mama m-a certat: „Doamne, cum te-ai murdărit, Pepi! Arăţi ca un porcuşor! Ţi-am zis să te joci pe lângă bloc!“. Tata m-a întrebat de unde am ursuleţul. „L-o fi pierdut familia care s-a mutat ieri sub noi“ – a răspuns mama. Eu le-am spus că Pufy m-a dus în cer, pe acoperişul blocului, ca să-mi văd viaţa. „Şi ce-ai văzut?“, m-a întrebat tata batjocoritor. O prinţesă cu un copil. „Bravo, Pepi! Poate mă duc şi eu acolo ca s-o văd pe o consăteancă de-a mea, pe care am dus-o un an de zile la horă şi m-a lăsat pentru altul!“ – a râs tata. Mama s-a întunecat. Pe Pufy l-am dat surioarei mele, care atunci era o cocuţă în scutece. Apoi, n-am mai ştiut de Pufy.

Nu mai trăieşte niciun martor care să confirme această căţărare. Aşa că povestesc ce vreau despre copilăria mea, ce-mi amintesc, ce îmi doresc...