Agenţia de protecţie a părinţilor împotriva copiilor

Când apare un copil (”apare” vorba vine, ştim cu toţii de unde ies şi graţie cărui act premeditat), consiliul de familie impune măsuri, investiţii şi renunţări de urgenţă.

Desigur, copiii sunt un miracol care-ţi schimbă viaţa - şi nici n-ai idee câtă dreptate încape în această frăzuţă. Ba mai mult, există oameni care, în mod şocant, şi-au revăzut vieţile anterioare, în timp ce schimbau un scutec. Erau vieţi grase şi frumoase, fără acele minunate complicaţii cu degetuţe pufoşele - să le mănânci, nu alta. 

Soacra cu trei orori

Prietenia mea cu Dănuţa s-a cam scămoşat după ce ea a dat naştere, la 36 de anişori, unui copil buflei cu părul bălai. Nu mai avea timp de mine, normal. Bebe a fost rezonabil o vreme, a supt lacom şi-a făcut nani, doar că, pe la un an jumate, când picioruşele lui au obţinut motoare cu reacţie, a început să demoleze casa. Mă-sa era înnebunită. Tac-su avea job, deci pentru dumnealui exista o cale de supravieţuire, pleca dimineaţa şi venea seara. Dănuţa, în schimb, n-avea această scuză, deci trebuia să găsească zeci de motive pe zi s-o şteargă de-acasă şi să lase copilul atomic cu mă-sa mare (soacra ei). Devenea din ce în ce mai inventivă, spunea că trebuie să cumpere zahăr (după ce aruncase două kile la ghenă, ca să justifice penuria din casă), să se vadă cu managerul unei firme care avea s-o înfigă într-un post bine plătit peste doi ani, să găsească o învăţătoare bună, care să fie liberă peste patru ani, când începe monstr... ăsta, copilul şcoala.

La un moment dat, soacră-sa, deşi avea numai treişpe clase (făcuse treapta a doua la seral), s-a prins că Dănuţa avea nervii vâlvoi şi căuta să scape de jucat leapşa cu fiu-său. De-aia chiulea de-acasă, prefera să meargă la endoscopie fără sedare, decât să se târască după vagonaşe, prin casă.

Hai, du-te iar în baia noastră mică

O fostă colegă, Marina, avea o atitudine foarte onestă faţă de fiul ei drăgălaş şi ucigaş: obişnuia să se închidă în baie. Băiatul avea doi anişori, era o dulceaţă, mureai de râs când vedeai cum omoară cu o singură mânuţă mică un puişor măricel de găină sau cum desface în bucăţi o jucărie pe care taică-su dăduse un sfert din salariul mediu pe economie.

Maică-sii îi era frică de el. Ca să aibă şi ea măcar şapte minute de intimitate pe zi, îl lăsa p-ăla micu´ să se joace cu orice, cu foraibărul, cu tirbuşonul electric sau cu verdele de Paris, timp în care ea îşi lua cana cu cafea şi se încuia în baie. Trântea capacul pe wc, se aşeza pe el, stătea acolo ca într-un lobby de hotel şi sorbea cu gemete de mulţumire, în timp ce afară evolua mica dihanie, ca într-un film horror: ea auzea tot, dar încă era în siguranţă.

Cândva, o ţară nordică a interzis o reclamă. Clipul publicitar arăta un tată care semăna cu unul din ăia de la Abba şi un copilaş de vreo 4 ani, care se tăvălea într-un supermarket şi făcea ca toate visele (fiindcă nu-i cumpăra taică-su tot ce voia), urla ca sirena de la Smurd şi dădea din picioare ca un prizonier Al-Qaeda. Sloganul clipului era ”Use a condom” (foloseşte prezervativul). Desigur, reclama a fost considerată prea dură la adresa delicioşilor copilaşi care ne fac viaţa mai frumoasă.

Adriana a făcut o fetiţă cu dragostea vieţii ei, Sorin. Au botezat-o Codruţa, deşi cred că i s-ar fi potrivit mai bine prenumele Coşmăruţa. La doi ani jumate, era capabilă să comită crima perfectă. În sensul că tu crăpai de nervi, iar ea n-avea nicio vină că nu suporţi să-ţi scuipe pe botul ghetelor, să aducă omizi în casă ori să sleiască un pic de ciocolată în buzunarele tale. Dacă mai aveai şi bancnote prin ele, situaţia devenea cu atât mai interesantă.

Buna şi nebuna vestire

Crina şi Toni se iubeau la nebunie, la propriu, adică dacă s-ar fi iubit un grad mai mult, i-ar fi luat ăştia de la Spitalul Obregia şi i-ar fi internat. Într-o zi, când nimic nu părea să le tulbure înmiresmata dragoste, ei i-a ieşit ceva ciudat din cavitatea bucală: ”Sunt gravidă, iubitule”. Iubitul a leşinat cu capul de ceva ce s-a dovedit ori gresie, ori faianţă – oricum erau roz amândouă. După două luni jumate de oh-uri şi ah-uri, ea s-a decis să păstreze copilul, ce emoţionant. Mă rog, nu ea s-a decis, ci ginecologul care a răcnit că el nu face avorturi în luna a treia spre a patra. Tătânele a luat partea bună, şi-a răcnit lui însuşi în urechiuşe că era momentul să-şi asume oarece responsabilităţi pe lumea asta. A zis ”hai să-l facem”, deşi nu el avea să urle ca lupul şase ore-n travaliu, la maternitate, dar aşa vine vorba, ”îl facem”.

L-au făcut, ca să mă exprim aşa, deşi numai ea a contribuit fizic la superba fătare a unui prunc frumos. Fericita familie – mama, tata, soacra, socrul, cumnata, căţelul – a conchis că faptul în sine aduce noroc, deşi putea şi el să mai aştepte până intră în programul Prima Casă – sau măcar Prima Nevastă. Că nu erau căsătoriţi, băgaseră tot cash-ul în botoşei şi nu mai avuseseră bani de nuntă cu tămbălău.  

S-au luat cu doi martori, la primărie – mama ei şi tatăl lui, ăilalţi doi erau deosebit de nervoşi. Din toată dragostea lor, s-a ales praful, adică laptele praf (ea n-a avut lapte, n-a binecuvântat-o soarta). Pe fetiţă au botezat-o Speranţa, numele pe care-l aleg veşnic părinţii disperaţi. Mă mir că n-au botezat-o Loto.  

La puţin timp după ce puiuţul de om s-a aburcat în viaţa lor, totul a devenit un... cum să vă spun eu... un iad. Noaptea, când Sperănţica orăcăia, Toni visa că îi cântă un manelist la ureche (fără să-i bage bani în curea, ce dezmăţ), iar Crina sărea ca arsă, credea că i-a lăsat cineva un bebeluş la uşă. Imediat ce căsca de patru ori, îşi amintea că (unu) e bebeluşul ei şi că (doi) nu e la uşă, ci la un metru de patul conjugal. Îi trăgea un cot consortului, care ţipa şi căuta spray-ul paralizant, deţinut ilegal, dar din motive înduioşătoare. Până la urmă, realiza că sirena e fiică-sa. Scuza lui era că fetiţa voia ţâţă, iar el nu dispunea de aşa ceva. Aşa că se întorcea pe cealaltă parte şi se sacrifica patern, sforăia chinuit mai departe.

Comoara isterică

Bebeluşii sunt minunaţi. Doar că au o capacitate remarcabilă să se trezească din somnic atunci când ţi-e nevasta mai dragă. Pe mine nu m-ar deranja că se trezesc propriu-zis, doar că au această bizară tendinţă de a bâzâi când nu dorm, nu ştiu de ce. Ca şi cum n-ar exista altă fază decât smiorcăiala sau nani. Singura fază când ţin buzele (îngrozitor de) apropiate e când se adapă de la sân. Toate variantele sunt, aşadar, sublime.

Eu am fost un bebeluş rău. Aşa că nu vă repeziţi să mă înjuraţi că văd numai latura răutăcioasă a poveştii. Îmi efectuez autocritica. Eu nu mâncam (decât ficaţii şi nervii alor mei), nu dormeam decât două ore din 24 – exact alea în care mama cădea cu capul pe masă, de somn. Eram nervoasă ca un pitbull. Din nefericire pentru ai mei, am vorbit foarte devreme, deci dispuneam de o meliţă care complica situaţia.

Repet, copiii sunt acele fiinţe minunate fără de care n-ai şti ce e adevărata fericire şi adevărata palmă peste ochi. Sigur, o să-mi spuneţi că legea din ziua de azi interzice orice fel de gest agresiv asupra copilului. Spune-i asta tatălui pe care l-am văzut eu acum câteva zile într-o parcare: plodul poruncise să i se dea farul din dreapta de la maşină, în clipa asta, acum-acum-acum. Tac-su i-a spus, cu blândeţe, că nu se poate, deoarece e crescut acolo, în orbita maşinuţei. Copilul şi-a pus târtiţa pe asfalt şi-a urlat de zici că-l ciupeau căpuşele. A zbierat, a dat din craci cu viteza răşniţei electrice, iar când tati a dorit să-l culeagă din băltoacă şi să-l pună, cu orice risc, în maşină, a scos nişte sunete care au atras poliţia, suspectau deja că-i un caz de răpire.                

Şapte ani de-acasă şi cinci ani de la mamaie

Cred că educaţia elementară se urcă în cârca bunicilor, încă. Iar ei, deşi bine intenţionaţi, au acest talent minunat de a strica un produs bun. ”Hai, comoara lu´ mamaie, ia şi linguriţa asta de păpiţă, că vine avionul şi ne ia şi ne duce-n America, păpuşă!”. Trebuia să vă fi gândit la asta înainte ca ovulul fecundat să coboare-n uter şi înainte să se încheie selecţia la Loteria Vizelor. Până atunci, comoara bunicii stă în România, rupe coada pisicii, coada cănii cu buline şi coada pamponată a surioarei lui mai mici.

Ador copiii, deşi ştiu că vă e greu să mă credeţi, după un asemenea text. Aş vrea doar să scăpăm cumva de ipocrizia conform căreia bebeluşii aduc numai soare, lumină şi fericire în vieţile noastre. Pledez pentru un antrenament psihologic serios, altfel e foarte greu. Fac asta pentru binele lor, al guguloaielor adorate şi drăgălaşe care aşteaptă ca noi să avem supliment de răbdări, atunci când ne confruntăm cu o realitate interesantă: după ce naşti, nu prea mai ai viaţă personală, în schimb depresie personală. Iar soţul, nu se ştie de ce, nu pricepe asta de vorbă bună, are nevoie de un cap în gură şi de vreo patru pempărşi pe podea ca să realizeze, în sfârşit, ce-a fost şi ce-a ajuns.  

Laur şi Dona sunt doi amici care au născut (aşa le place lor să spună, că au fost gravizi, au avut greţuri şi-au făcut cezariană împreună – presupun că e ideea ei genială) o fetiţă frumoasă şi obraznică, o combinaţie perfectă. Se băteau în a face pe logopezii cu ea, fiecare spera că primul cuvânt pe care-l va scuipa va fi ”mama”, respectiv ”tata”. Într-o zi, odrasla a zis ”mata”, ceea ce a atras ambiguităţi şi drame abisale în familie. Lucrurile s-au complicat două zile mai târziu, când a zis ”tama”. Ei doi s-au certat ca la uşa cortului, revendicându-şi mormăielile bebeluşei. Asta până peste alte câteva zile, când, influenţată de cîinele Rex al vecinilor, gogoşica s-a trezit în timp ce tati o onora pe mami cu ceva amor conjugal – nu se mai întâmplase aşa ceva dinainte ca ea să-şi facă testul Barza - şi a zbierat un cuvânt scurt care i-a inhibat pe-ai ei pentru multă vreme.