VIDEO Alexandru Radu, politolog: „Schimbarea guvernului vine prea târziu”

Alexandru Radu - La Masa Adevarului (foto: Eduard Enea)

Profesorul Alexandru Radu spune că demisia cabinetului Boc nu rezolvă problema politică din ţară, ci doar îi amână deznodământul, românii dorindu-şi un alt stil de guvernare.

Românii ar vrea să scape de sub „spectrul tătucului" deşi, vreme de aproape două decenii, o bună parte a populaţiei s-a simţit mai în siguranţă sub conducerea unui lider puternic şi întru câtva autoritar. Aceasta ar fi una dintre concluziile dialogului cu profesorul Alexandru Radu, menit să lămurească o parte dintre problemele politice ale momentului. Invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână crede că schimbarea cabinetului Boc este o soluţie tardivă şi că o remaniere guvernamentală s-ar fi cerut în urmă cu mai bine de şase luni. În legătură cu manifestaţiile din stradă, politologul Alexandru Radu crede că acestea nu se vor stinge uşor şi că nemulţumirile oamenilor sunt mult mai profunde decât eram tentaţi să credem cu o lună în urmă.

CARTE DE VIZITĂ

- Alexandru Radu s-a născut la Bucureşti, la 16 aprilie 1958.
- Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti (1998).
- Absolvent al Colegiului Naţional de Apărare (1999).
- Pofesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii „Dimitrie Cantemir".
- Fost vicepreşedinte al Autorităţii Electorale Permanente.
- Membru al Biroului Electoral Central la alegerile din 2004.
- Ultima carte publicată: „Sisteme politice contemporane - forme de guvernare în 29 de state" (2011).
- Redactor-şef al revistei „Sfera politicii".

„La noi, «politica faptului împlinit» e la mare cinste"

„Adevărul": Avem o legislaţie electorală extrem de stufoasă, domnule profesor...

Alexandru Radu: Dacă facem un inventar, sunt 50 de acte normative care au reglementat alegerile în România. De şase ori am ales Parlamentul, de şase ori am ales preşedintele şi de cinci ori am avut alegeri locale. Deci, am avut 50 de acte normative - o medie de 2,5 pe an.

O mare instabilitate legislativă în materie electorală...

Asta într-un domeniu în care ar trebui să fie o stabilitate foarte mare. Iar din aceste 50 de acte normative, 60% au fost ordonanţe guvernamentale de urgenţă. Iar majoritatea lor au fost adoptate chiar în an electoral şi unele chiar după declanşarea procesului electoral. Şi toate aceste acte - încă o chestiune importantă! - au fost adoptate de Parlament după consumarea alegerilor. Adică de Parlamentul care a fost ales pe baza acestor acte normative.

Dacă Parlamentul nu ar fi votat acele acte normative se anulau alegerile. S-a mers pe ideea că parlamentarii nu-şi vor anula propriul mandat.

S-a mers pe ideea faptului împlinit.

„Politica faptului împlinit", de la Cuza încoace...

Exact. De la înfiinţarea statului, acest tip de politică pare să fie la mare cinste sau pare să fie strategia principală a politicienilor noştri.

Aşadar, administrăm foarte prost procesele electorale...

Sunt studii care arată acest lucru - din perspectiva managementului, a tipului de instituţii care administrează procesul electoral. Noi avem, teoretic, două instituţii autonome care fac asta: Biroul Electoral Central, pe de-o parte şi mai „nou" înfiinţata (în 2004) Autoritate Electorală Permanentă. Dar, atenţie!, deşi sunt independente, amândouă sunt conexate cu Guvernul, cu Ministerul de Interne în principal.

E ilogic...

Sigur şi este o complicare inutilă a managementului, a sistemului instituţional. Aşa cum spuneam, această stare de lucruri ne plasează în apropierea unor „ţări calde" precum de Jamaica, Surinam şi Vanuatu. Alături de ele, intră şi România cu acest tip de management electoral. În Europa nu există aşa ceva.

Ce ar trebui să facă Autoritatea Electorală Permanentă într-un stat de drept?

E bine că puneţi întrebarea aşa: „Ce ar trebui să facă?", pentru că altfel...

Oricum, nu au auzit prea mulţi de această instituţie...

N-a auzit nimeni de ea, deşi există din 2004. Şi există legislaţie care-i stabileşte o serie întreagă de atribuţii. În realitate, vă spun foarte deschis, această instituţie este o formă fără fond. Şi aş îngroşa şi mai mult afirmaţiile spunând că este o instituţie în care conducerea - e vorba de un preşedinte şi de doi vicepreşedinţi - are un loc călduţ de unde-şi ia banii. Dovadă, cum spuneaţi şi dumneavoastră, că aproape nimeni în această ţară nu a auzit de Autoritatea Electorală Permanentă. Liderii partidelor politice nu au habar, nu au idee despre ce ar trebui să facă această instituţie.

Prin urmare, ce ar trebui să facă această instituţie?

Conform legii, Autoritatea ar trebui să se ocupe de organizarea şi de administrarea întregului proces electoral. Numai că, existând şi Biroul Electoral Central, o instituţiei ad-hoc (se constituie numai în perioadele electorale), activitatea Autorităţii Electorale Permanente trece asupra Biroului. Şi în aceste perioade electorale, Autoritatea devine literă moartă... Decizia aparţine Biroului Electoral Central, în cele din urmă.

Asta deşi Autoritatea ar trebui să înlocuiască Biroul Electoral Central...

Exact. Autoritatea ar trebui, printre altele, să pregătească un corp specializat de funcţionari care să gestioneze întregul proces electoral. Sunt câteva zeci de mii de secţii de votare unde trebuie să fie un personal care să deservească sau să se ocupe de acest proces. Acest personal ar trebui instruit. Cele mai importante birouri electorale nu sunt nici cel Central, nici cele Judeţene, ci sunt cele de la secţiile de votare.

Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie în care conducerea - e vorba de un preşedinte şi de doi vicepreşedinţi - are un loc călduţ de unde-şi ia banii.

„Cărţile de alegător - o afacere cu statul"

Se mai pot fura alegerile în România?

Acum, ştiţi, din perspectiva sociologiei electorale, a studiilor care se fac, există opinia că frauda electorală poate avea loc într-o marjă relativ minoră, unii merg până la cinci la sută, alţii sunt, să spunem, mai modeşti, se referă la un procentaj mai mic, de 1,5-2%. Oricum, aceste procente sunt importante mai ales atunci când avem de-a face cu o situaţie electorală echilibrată, cu două partide, cum s-a întâmplat şi în anul 2008, dar şi în 2004, când două forţe politice au fost relativ apropiate. Când diferenţa este mică, atunci orice astfel de cale, nesănătoasă, incorectă...

...poate vicia voinţa electoratului.

Poate vicia rezultatul în ansamblu. Şi atunci este foarte important să avem un proces electoral extrem de corect. Lăsând la o parte faptul că avem deja o experienţă de 20 de ani şi ar fi ruşinos să nu fim în stare să organizăm normal, fără nicio umbră de incorectitudine, aceste alegeri. Dar, din păcate, mai există şi votul multiplu, mita electorală etc. În plus, există instrumente tehnice, instituţionale pe care legea le oferă şi care duc către frauda electorală. Şi am să vă dau un exemplu - modul în care autorităţile realizează evidenţa cetăţenilor care participă la vot şi aici lucrurile sunt foarte simple: aveţi carte de alegător?

Am carte de alegător, dar n-am putut s-o folosesc niciodată...

Şi atunci soluţia cea mai bună pentru a preveni orice fel de neregulă în legătură cu votul multiplu este prezentarea cetăţenilor la vot cu cartea de alegător.

De când figurează în legislaţie „cartea de alegător"?

Din 1992, dar niciodată cetăţenii români n-au avut dreptul, conform legii, să folosească cartea de alegător. Evidenţa populaţiei cu drept de vot nu s-a realizat niciodată cu acest instrument simplu şi foarte uşor de utilizat.

Asta din cauza intereselor politice sau din cauza lipsei de interes şi a complicaţiilor birocratice?

Eu cred că întotdeauna lucrurile se intersectează. Există cauze multiple şi ambele pe care le enumeraţi dumneavoastră sunt cauze valide. Din câte ştiu eu, au fost emise cam 11 milioane de cărţi de alegător, în decursul timpului, după vreo două-trei procese de licitaţie pentru tipărirea acestora. O afacere românească cu statul, aşa cum ne-am obişnuit. Cele tipărite au fost retrase, apoi s-au retipărit altele, iar acum guvernanţii aveau de gând - nu ştiu ce s-a mai întâmplat - să pună în circulaţie un nou număr de cărţi de alegător, retrăgându-le pe cele pe care le avem şi eu, şi dumneavoastră. Sigur că sunt şi interese, până la urmă, de natură politică. Acestea sunt din ce în ce mai importante în direcţia fraudării pentru că, vedem cu toţii, politicienii încearcă să modifice regulile jocului electoral înaintea alegerilor. Sigur că nu-i putem bănui decât de rele intenţii, nicidecum de bune intenţii.

Există instrumente tehnice, instituţionale pe care legea le oferă şi care duc către frauda electorală.

„România nu lâncezeşte, aşa cum ne-am imaginat"

Avem înainte zece luni extrem de importante din punct de vedere politic. Cum anticipaţi că vom ieşi din 2012?

Eu sper, înainte de toate, să nu ne obosească aşa de tare disputa politică, dispută ce se anunţă pe un termen destul de lung. Deci, să nu ne obosească aşa de tare încât să nu mai avem dorinţa de a merge la alegeri. Ar fi cea mai mare eroare pe care am putea-o face, atât noi, cetăţenii, cât şi politicienii. Dar am un motiv de încredere pentru că, din ultimele sondaje de opinie, reiese că prezenţa la vot tinde să crească - ajunge spre 60%. Există o speranţă...

E o formă de manifestare a nemulţumirii oamenilor.

Aşa este. Şi cu cât cetăţenii vin în număr mai mare la vot, cu atât mijloacele de a truca alegerile sunt mai mici. Marja unde pot lucra cei care au aceste intenţii este din ce în ce mai mică. Este foarte important.

Aşadar, cu cât ies mai mulţi oameni la vot, cu atât scad şansele ca rezultatul alegerilor să fie viciat.

Da, sigur că da! Şi fac o comparaţie: cetăţenii care au ieşit în stradă în ultima lună, mulţi, puţini, oricum importanţi prin semnificaţia gestului, au determinat deja schimbări în comportamentul politicienilor. Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă şi la o prezenţă ridicată la urne: românii îi vor determina pe politicieni să fie mult mai corecţi, mult mai atenţi, în legătură cu procesul electoral.

E o victorie a „străzii" faptul că nu mai avem alegeri comasate?

Tehnic, e o victorie a Curţii Constituţionale, dar sigur că, noi ştim, Curtea a fost şi este criticată deseori pentru lipsa de imparţialitate. Pentru faptul că este construită politic şi că deciziile sale au fost „solomonice", adică încercând să nu supere prea mult nici pe unii, nici pe ceilalţi. De data aceasta, sigur că a decis şi sub presiunea străzii. N-ar fi trebuit să se întâmple aşa.

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt selectaţi dintre magistraţii cu înaltă probitate profesională şi morală...

Teoretic, sunt cei mai buni în domeniu şi nu se lasă loviţi de palele vântului politic sau cetăţenesc, indiferent de unde ar sufla el. Dar cu siguranţă că această presiune a străzii i-a influenţat. Mi se pare însă că aceste manifestaţii spontane sunt o premieră în perioada postcomunistă.

Mai ales că au cuprins toate judeţele ţării...

Sigur că da, şi au arătat că, de fapt, România nu lâncezeşte, aşa cum ne-am imaginat noi până în urmă cu o lună. Chiar ne-am întrebat: „Domnule, ce se întâmplă, unde e societatea civilă, unde e reacţia oamenilor, unde sunt intelectualii?" Ei bine, iată că ăsta este stilul românesc - se adună nemulţumiri în perioade mai lungi, se ridică apoi brusc capacul şi are loc explozia. Totul are urmări politice, ceea ce este foarte important.

Cu cât cetăţenii vin în număr mai mare la vot, cu atât mijloacele de a truca alegerile sunt mai mici.

„Comasarea alegerilor ar fi fost echivalentă cu referendumul lui Hugo Chavez"

Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi comasat alegerile în concret?

Aici lucrurile sunt extrem de complicate, extrem de periculoase şi extrem de nedemocratice. Pentru că, prin această lege a comasării, în România se încălcau mai multe puncte de pe agenda democratică. Înseamna mutarea alegerilor locale din iunie peste alegerile parlamentare din noiembrie, adică după un număr de luni. Prima încălcare se referă, de fapt, la prelungirea mandatului aleşilor locali, prelungire care nu poate fi realizată decât în condiţii speciale şi, oricum, nu de către Guvern.

Se poate realiza, în condiţii excepţionale, de către Parlament...

Deci, avem de-a face cu o prelungire echivalentă, la limită, cu mişcarea pe care a făcut-o Hugo Chavez în Venezuela. El a iniţiat un referendum prin care a scos limita de mandate prezidenţiale din Constituţie şi a spus: „De-acum încolo, pot fi ales oricând!" Apoi, mutând alegerile şi suprapunându-le cu două tipuri diferite de scrutin se produce, de fapt, o distorsiune în ceea ce priveşte atât semnificaţia localelor, cât şi a parlamentarelor. Şi nu în ultimul rând, este vorba despre o desconsiderare a electorului. Cetăţeanul român primeşte în faţă o lovitură din partea politicianului, care ne spune: „Mai lasă-mă la putere!" Nu contează ce contract am făcut în momentul când am fost la vot...

E o insolenţă din partea puterii, altfel spus.

Sigur că da. Nu se poate aşa ceva. Vă reamintesc că, după al Doilea Război Mondial, în Marea Britanie, premierul de atunci, Winston Churchill, care era o persoană cu foarte mare notorietate, a pierdut primele alegeri libere. Electoratul britanic a considerat, probabil, că Churchill a fost bun în perioada războiului, dar nu într-o perioadă de pace. Ce s-ar fi întâmplat dacă Churchill ar fi spus: „Nu mai facem alegeri, merg eu mai departe că oricum m-am calificat! Iată, am reuşit ca Marea Britanie să nu fie, aşa cum au fost ţările est-europene, prinsă în menghina germană"? Nu. Alegerile s-au desfăşurat la termen, a pierdut onorabil, apoi, sigur, la următoarele alegeri a reuşit să câştige, dar într-o altă perioadă.

Prin legea comasării, în România se încălcau mai multe puncte de pe agenda democratică.

„Aroganţa guvernării a scos lumea în stradă"

Guvernul a demisionat. Se vor calma spiritele în societate?

Demisia premierului Boc şi, ca atare, schimbarea guvernului, este o soluţie tardivă, neeuropeană şi neadecvată situaţiei din România. În fapt, vorbim despre o simplă remaniere guvernamentală, indiferent de numele celor care ocupă portofoliile, iar modul în care aceasta s-a decis, rapiditatea consumării ei, ca şi contextul în care s-a produs, nu ne oferă argumente pentru a putea vorbi despre o soluţie de perspectivă, ci despre una de moment. Dar, oricum ar fi, rămâne o soluţie tardivă - pentru că o remaniere guvernamentală ar fi fost bine-venită în urmă cu cel puţin jumătate de an. Este o soluţie neeuropeană pentru că, lăsând la o parte nominalizarea cel puţin nefericită a unui director de serviciu de spionaj în fruntea noului guvern, în cele 6-7 state europene în care s-au produs schimbări guvernamentale, calea urmată a fost aceea a unui guvern care nu mai era al majorităţii politice de până atunci. În fine, este o soluţie neadecvată pentru că nu rezolvă problema politică din România, ci doar îi amână deznodământul. Să ne reamintim că, în 1999, guvernul Vasile a fost înlocuit cu guvernul Isărescu, într-un context asemănător, dar, în ciuda performanţelor economice ale acestuia, partidul dominant de atunci nici măcar nu a mai intrat în Parlament la alegerile din 2000.

Manifestaţiile din luna ianuarie s-ar putea repeta în perioada următoare?

Mie mi se pare că, de fapt, vorbim de un proces care nu s-a încheiat.

Mai sunt câţiva protestatari în Piaţa Universităţii...

Mai sunt câţiva, dar cred că nici nu este important, până la urmă, numărul, ci faptul că există această „voce a străzii", indiferent cât de puternică este. Există această voce pe care guvernanţii, politicienii, în general, nu pot să nu o ia în considerare. Nu o pot refuza decât cu preţul unui eşec electoral. Cetăţenii au ieşit în stradă din cauza autosuficienţei guvernării, a aroganţei acesteia. Este deja deranjant pentru noi, cetăţenii, când vine domnul preşedinte şi ne spune: „Eu ştiu ce avem de făcut, nu mă voi schimba, nu contează ce faceţi, vom continua pe această cale". Eu cred că aici este „cuiul" sau problema „numărul unu" a societăţii româneşti: aşezarea vieţii politice pe această bază a consensului, a dialogului.

Cum ar putea fi redus gradul de nemulţumire al populaţiei faţă de clasa politică?

Sunt două perspective. Cea specifică politicienilor, a aspectelor care ţin de imagine şi perspectiva soluţiilor concrete. Este limpede că soluţiile nu pot fi decât politice, că nu putem găsi decât o soluţie politică la o problemă politică.

În cadrul instituţional democratic...

Respectând, sigur că da, Constituţia, legile, sistemul, valorile fundamentale ale democraţiei. Nu poţi să funcţionezi ca Parlament, ca şi clasă politică, în general, cu o fractură, cu un clivaj puternic între putere şi opoziţie. Atunci când punţile sunt tăiate, lucrurile nu pot funcţiona. Aşa am ajuns în situaţia de astăzi - opoziţia este în grevă parlamentară sau, mă rog, într-un protest...

Senatul este blocat...

Senatul este blocat, dar acesta este şi scopul acestei acţiuni extreme: partidele din opoziţie fac o acţiune politică. Partidele protestează în acest mod faţă de opacitatea şi aroganţa puterii, încercând să genereze un dialog. Sigur, obiectivul maximal, ţinta maximală este demisia guvernului, a preşedintelui şi alegerile anticipate. Dar până acolo trebuie instaurat un dialog. Parlamentarii opoziţiei nu pot fi acuzaţi că „nu mai vin la serviciu". N-are legătură una cu cealaltă! Serviciul parlamentarilor, al opoziţiei, în cazul de faţă, nu este să fie prezenţi la Parlament, să semneze o condică şi apoi să plece acasă. Serviciul parlamentarilor este să asigure în România o normalitate politică. Să facă să funcţioneze sistemul, astfel încât să fie respectate regulile de bază ale democraţiei.

Indiferent cum?

Inclusiv prin grevă parlamentară, dacă este necesară şi dacă duce la rezolvarea lucrurilor. Repet, din perspectivă juridică, nu poate fi acuzat un parlamentar al opoziţiei că e în afara cadrului legal.

Cum vi se pare demisia Adrianei Săftoiu din Parlament, în contextul actual?

Eu aş spune, în termeni pragmatici, că Adriana Săftoiu a luat o serioasă opţiune pentru o nouă realegere în viitorul Parlament.

Se vor organiza alegeri anticipate în colegiul pe care l-a reprezentat?

Aici este o mare problemă. Deja sunt mai multe locuri vacante în Parlament. Puterea de la Bucureşti este în afara legii deoarece n-a organizat alegeri pentru aceste locuri vacante.

Şi nici nu se vor mai organiza...

Şi probabil că nu se vor mai organiza. La urma urmei, ar spune politicianul român, dacă tot am încălcat legea până acum, o încălcăm şi de acum încolo, ceea ce este absolut de neacceptat din perspectiva unei instituţii parlamentare serioase. Colegiul doamnei Săftoiu, de pildă, dar şi celelalte colegii aflate în situaţii similare, nu mai au reprezentare în Parlament. Oamenii de acolo sunt în afara politicului.

O remaniere guvernamentală ar fi fost bine-venită în urmă cu cel puţin jumătate de an.

„Alegerile anticipate sunt o soluţie acceptată de cetăţeni"

Oare opoziţia actuală este credibilă în ochii protestatarilor din Piaţa Universităţii sau din pieţele altor oraşe?

În România e foarte greu de judecat, de analizat, de cântărit partidele politice, politicienii din perspectiva acestui indicator al credibilităţii. De ce? Pentru că ştim foarte bine, pe ultima treaptă a încrederii cetăţenilor se află Parlamentul şi partidele politice. Şi atunci, credibilitatea unui actor politic, vrând-nevrând, este afectată de această lipsă generală de încredere a cetăţenilor în partidele politice. Totuşi, într-o formulă relativă, e foarte grav. Democraţia reprezentativă, de 200 de ani încoace, funcţionează cu partide politice şi cu politicieni. Până inventăm o altă formulă, nu avem soluţie. Dar prin raportare relativă, aşadar raportându-i pe unii la ceilalţi, este limpede că USL a crescut spre limita de 60%, în timp ce PDL - şi nu guvernarea în ansamblu! - are o scădere în intenţia de vot de până la 10-11%. Coroborând aceste lucruri pe care sociologii ni le servesc, vom putea spune că, prin raportare la partidele aflate la putere, cei din opoziţie sunt credibili. Mai mult, soluţia pe care ei o vizează, adică alegerile anticipate, este o soluţie împărtăşită şi acceptată de către cetăţeni.

Se va „schimba la faţă" PDL până la alegeri?

Încep să nu mai am speranţa că se va schimba. Pentru că, imediat după declanşarea protestelor, a fost o tăcere totală a celor de la vârful puterii, tăcere care a durat câteva zile. Apoi, premierul Boc a fost primul care a apărut public cu un discurs de tip democratic. A vorbit de necesitatea dialogului, de faptul că în Parlament se rezolvă toate lucrurile politice. Însă a venit reuniunea şefilor PDL cu preşedintele României şi lucrurile au reintrat în „normal". A fost acea sesiune extraordinară a Parlamentului în care nu s-a întâmplat absolut nimic. Reprezentanţii PDL au pus din nou placa aceea despre „conducătorul mesianic", care ştie ce vrea, care se sacrifică şi face bine „poporului nerecunoscător".

Va scăpa vreodată PDL de „umbra" preşedintelui Băsescu?

Traian Băsescu îşi va pierde toată puterea politică şi toată influenţa pe care o are atunci când nu va mai fi preşedinte. Că aşa stau lucrurile, ne arată istoria. Ion Iliescu şi-a pierdut influenţa când n-a mai fost preşedinte.

Totuşi, Ion Iliescu contează în PSD...

Contează, dar vedeţi că, încet, încet, este dat la o parte. Este un lucru absolut firesc, se schimbă generaţiile. În PSD, schimbarea a fost dramatică, a fost conflictuală: două, trei schimbări de preşedinţi, pierderea alegerilor etc. Aşa se va întâmpla şi cu PDL.

Va reuşi Vasile Blaga, spre exemplu, să determine o schimbare de atitudine a PDL şi o distanţare de Palatul Cotroceni?

Vedeţi, asta este frumuseţea democraţiei: lucruri care păreau a nu se mai putea întâmpla niciodată, se întâmplă uneori brusc, peste noapte. Partidul Democrat Liberal, dacă vrea să existe şi să aibă un loc important pe scena politică, trebuie să ţină cont de ceea ce se întâmplă în societatea românească. Ceva trebuie să se schimbe în atitudinea partidului, dar nu am foarte mari speranţe că se va întâmpla înainte de alegeri.

Ultima parte a mandatului preşedintele Traian Băsescu va arăta altfel decât ce am văzut până acum?

Nu. N-am elemente să cred că lucrurile se vor schimba. Traian Băsescu însuşi ne-a spus-o: nu are să-şi reproşeze nimic, poate unele gafe. Se referea, probabil, la „ghicitoarea" cu demisia, urmată de plecarea domnului Raed Arafat.

PDL, dacă vrea să existe şi să aibă un loc important pe scena politică, trebuie să ţină cont de ceea ce se întâmplă în societatea românească.