Atacul îmi dă fiori pentru că pare a fi pur gratuit.  

Stephen Paddock nu este un adolescent timid care deschide focul într-o şcoală din cauză că este marginalizat de colegi, nedreptăţit de profesori, sau nebăgat în seamă de fete.

Stephen Paddock nu este un tânăr sărac de 20 sau de 30 de ani dintr-o ţară islamică; un tânăr care, cum spun unii analişti care văd totul prin filtrul teoriilor economice, pentru că e sărac şi nu îşi poate face un harem al lui (şi nu e băgat în seamă de femei, în general), aderă la o ideologie radicală.

Stephen Paddock nu este un tânăr de culoare dintr-o comunitate musulmană care, într-un moment de revoltă faţă de deriva postmodernă a occidentului, sau într-un moment în care încearcă să redescopere un sens mai înalt al existenţei, pe care societatea occidentală pare să-l fi pierdut, găseşte pe Youtube discursurile furibunde ale vreunul ayatolah care predică „victoria Islamului şi moartea duşmanilor americani”.

Stephen Paddock nu este un bărbat atins de criza vârstei de mijloc, care caută un sens – orice fel de sens – al vieţii. Nu este un bărbat care are probleme cu legea şi încearcă să scape de ele luându-şi viaţa (şi luând, înainte, vieţile altora); nu este un bărbat care are probleme cu vreo fostă nevastă sau cu copiii cărora trebuie să le plătească pensie alimentară şi care încearcă să scape din ele prin suicid (făcând puţin zgomot în jurul sinuciderii sale).

Stephen Paddock nu e nici măcar vreun anarhist, un extremist de stânga care urăşte capitalismul, sau un hater de imigranţi, un extremist de dreapta; nu e un individ care încearcă să transmită un mesaj politic. Şi nu este, precum cel care l-a împuşcat pe John Lennon, un personaj care vrea să intre, în vreun fel, în istorie.

S-a speculat că Paddock ar fi fiul unui criminal cu profil de sociopat, căutat de FBI în anii 60 (link aici la un articol din New York Post); dar Benjamin Paddock a fost un jefuitor de bănci, nu un criminal, şi cu atât mai puţin un criminal în serie. Iar Paddock mai are doi fraţi, şi nici unul dintre ei nu a avut, se pare, probleme cu legea (ca să nu mai vorbim de încercări de a omorî oameni – link aici către declaraţiile lui Eric Paddock despre fratele său: „he was just a guy; he drove down and gambled in Las Vegas and… liked burritos”).  

ISIS a revendicat atentatul – dar Paddock nu este un simpatizant al ISIS (iar ISIS revendică, by default, toate atentatele comise de atacatori, ca să le spun aşa, neafiliaţi).

Portretul lui Stephen Paddock care se desprinde până acum din mass-media e aşa: pensionar, la 64 de ani, trăieşte într-o comunitate de pensionari, într-o casă cu etaj. Are un permis de zbor şi unul de vânătoare – şi are două aparate mici de zbor. Nu e un „lup singuratic” (orice ar însemna asta) – are o relaţie stabilă cu o femeie cu doi ani mai tânără decât el, a avut multe iubite de-a lungul vieţii (deşi nu a avut copii) şi are în spate o carieră de succes în contabilitate. Îi place să joace video poker, da – însă nu pentru asta merg oamenii în Las Vegas? Singura pată din cazierul său este o amendă de viteză. Prosper şi pensionar, Stephen Paddock trăieşte aşadar visul american, în Las Vegas – locul care îl întruchipează, poate, cel mai bine.

Stephen Paddock a ucis 59 de oameni şi a rănit 527 pentru că, pur şi simplu, a vrut să-i omoare.

Singurul lucru care mă duce gestul lui Stephen Paddock este „cultura morţii” despre care vorbeşte Papa Ioan Paul al II-lea. Printre caracteristicile acestei culturi a morţii, enumerate de Ioan Paul al II-lea, se numără căutarea fericirii imediate, fuga de orice formă de durere sau suferinţă – şi laşitatea. Stephen Paddock s-a împuşcat înainte ca poliţia să ajungă la el. Cel care a împroşcat o ploaie de gloanţe peste câteva mii de oameni neînarmaţi adunaţi la un concert de muzică folk n-a avut curajul să se confrunte nu doar cu consecinţele gestului său, dar nici măcar cu alţi oameni înarmaţi. Şi a căutat, ca orice laş, o portiţă de scăpare – chiar dacă, pentru unul aflat într-o astfel de situaţie, existenţa unei portiţe de scăpare este o minciună şi o iluzie.

Stephen Paddock a ucis 59 de oameni şi a rănit 527 pentru că, pur şi simplu, a vrut să-i omoare. O dorinţă de a omorî şi de a distruge totul; şi universul, dacă se poate; dacă nu – cel puţin universurile altora, ale cât mai multor semeni ai săi (pentru că, nu-i aşa, fiecare om este un univers).

Ura faţă de viaţă şi dorinţa de a anihila viaţa este cea mai pură manifestare a răului – şi de aceea gestul lui Stephen Paddock este, pentru mine, o manifestare a răului în stare pură.

(gândurile noastre, simpatia noastră, şi, oricât de clişeu ar suna, rugăciunile noastre trebuie să fie, în aceste momente, alături de victime.)