Dă Orientul Mijlociu peste noi cu Acceleratul

Schimbările masive în politica externă americană, dar şi în forma de a guverna, după renunţarea de către Preşedintele Donald Trump la exponenţii cunoscători şi eficienţi din administraţia sa dar conformişti şi înclinaţi spre continuitatea şi previzibilitatea gesturilor externe, au dus la reevaluarea posturii şi poziţiilor şi revenirea la abordările din campania electorală şi din programul Preşedintelui SUA.

Astfel, politica agresivă şi la risc maxim, cu speranţa cutremurului şi reaşezării marilor dosare ale lumii în varianta favorabilă SUA, au dus la probleme generale privind alunecare spre război, tensionarea relaţiilor transatlantice şi divergenţe cu lumea musulmană.

În privinţa inaugurării Ambasadei SUA la Ierusalim, pasul e unul ofensiv, cu costuri şi efecte majore, mai ales că vorbim despre o temă complexă şi delicată, unde efectele sunt de magnitudine mare. Totuşi condamnarea SUA printr-o declaraţie a miniştrilor de Externe europeni este excesivă, şi riscă să tensioneze relaţiile transatlantice şi pe cele din interiorul Europei unite, şi este profund neproductivă. Ca şi forcing-ul american, poziţionarea în antiteză exclude dialogul şi pregăteşte confruntarea în sânul Occidentului, de care se bucură, cu precădere, neprietenii din Răsărit.

Nici retragerea din Acordul nuclear cu Iranul nu este cea mai fericită alegere, într-o temă şi ea ce înclină balanţa foarte fragilă între pace şi război. Complicat şi riscant, retragerea nu este, însă, catastrofală şi poate fi utilizată pentru a îmbunătăţi acordurile bilaterale, a forţa un control asupra programului balistic iranian dar şi pentru blocarea ingerinţelor sale repetate în statele vecine şi forţarea rivalităţilor şi războaielor sectare, între şiiţi şi sunniţi, în tot Orientul mijlociu. Fără a mai vorbi aici despre rivalitatea geopolitică cu Arabia Saudită sau contestarea existenţei statului Israel.

În fine, România are de jucat un joc extrem de nuanţat şi fin, cu resorturi de diplomaţie mare. Transpunerea temelor alegerii între cele două maluri ale Atlanticului, între SUA şi UE, eventual în politica internă, e una sinucigaşă. Avem nevoie şi de SUA şi de UE, aşa cum, în situaţia din Orientul Mijlociu, avem relaţii strategice cu Israelul dar şi cele mai bune relaţii cu statele arabe şi palestinienii. Iar alegerea unei tabere şi refuzul de a vorbi cu cealaltă, de către unii politicieni, eventual înaintea unei decizii ce interesează România, este reprobabilă, superficială şi condamnabilă.

Donald Trump FOTO Getty Images

Strategia lui Donald Trump: ameninţare credibilă, atac surpriză, schimbare majoră pentru a impune propria ordine

Politica externă şi relaţiile internaţionale s-au revărsat în agenda tuturor statelor cu o viteză şi o furie niciodată întâmplată anterior. E adevărat, va spune cineva, autorul fundamental al acestor rupturi în ordinea cunoscută, previzibilitatea şi trendul uşor anticipabil a fost Donald Trump, un Găman teluric în care domină instincte şi emoţii şi care are forţa şi voinţa de a schimba rapid lucrurile. Dincolo de calcule, dincolo de raţional. Nu fac aici judecăţi de valoare de bine şi rău, dar strategii relaţiilor internaţionale din toate colţurile lumii, responsabili de politicile externe ale statelor, au fost întotdeauna învăţaţi să se adapteze şi să profite de asemenea schimbări. Prieteni şi duşmani, în egală măsură.

Schimbările bruşte de voinţă se revarsă asupra lumii întregi şi modificările tulbură fundamental calcule şi anticipări, că e vorba despre afaceri sau relaţii politice, constructe perene sau înţelegeri ad hoc. Unii spun că e bună o scuturare fundamentală a sistemului internaţional care e încremenit în proiect, cu teme blocate sine die şi fără posibilitatea de a se reaşeza. Ei bine, şi eu cred că e necesară o asemenea zguduire a vechilor tradiţii şi blocaje, în măsura în care acest cutremur nu seamănă cu joaca unui ucenic vrăjitor, iar jocul la risc maxim nu înseamnă şi cădere în conflict sau război.

Jocul la risc maxim, cu miză relevantă, riscă să ducă, într-adevăr la o cădere în război. E un joc pe muchie de cuţit. E adevărat că miza este atrăgătoare, dar şi riscurile pe care şi le asumă cineva sunt pe măsură. Dar să nu uităm că, dacă privind la esenţa programului electoral şi a gândirii din spatele candidaturii lui Donald Trump, ea ne trădează opţiunea pentru un joc la risc maxim. În Great Again. How to Fix Our Crippled America, Donald Trump îşi anunţă explicit strategia de politică externă.

Astfel, această strategie conţine ideea unei armate puternice, atât de puternice încât să domine absolut lumea şi să permită ca nimeni, niciodată să nu provoace America în orice tip de război – local, convenţional, nuclear - Doamne fereşte, sau hibrid – pentru ca să nu fie nevoie vreodată ca Armata să fie utilizată. Totuşi, o Armată pregătită, gata de luptă, cu voinţa de a interveni oriunde în lume şi care chiar să intervină prompt pentru a arăta voinţa şi capacitatea de luptă, pentru ca ameninţarea recursului la instrumentul militar să fie credibilă. Deci apărare şi descurajare majoră.

Aici Donald Trump descrie, în stilul său plastic, direct, unic, şi imaginea bătăuşului şi doctrina pumnului în gură rapid, din prima, prin surprindere, pentru a sublinia dominaţia fără rest, şi pentru a impune, ulterior, propria variantă a păcii. Filosofia de colţul străzii merită atenţie prin prezumţia că, odată ce ai lovit puternic iar adversarul este însângerat – nu învins, nu bătut, nu călcat în picioare sau umilit, dar profund demoralizat - e mai simplu să impui regulile străzii şi desenul propriu despre aşezarea şi regulile cartierului. Trump o descrie explicit şi fix la capitolul rezervat politicii externe din programul său electoral. Şi asta contează enorm, pentru că reflectă o mentalitate definitorie, care conduce şi gesturile, şi abordările sale, abordări care nu au nimic de a face cu saloanele bogaţilor, nici cu mesele distinse ale diplomaţilor sau cu regulile stricte ale funcţionarilor, nici măcar cu bunul simţ al omului obişnuit. Într-adevăr, chiar speculează, în contestarea sa anti-sistem, aceste reguli şi obişnuinţe şi le valorifică direct în abordarea sa inedită, ofensivă, riscantă.

Acţiunile cu mutarea ambasadei SUA la Ierusalim şi ieşirea din acordul nuclear cu Iranul au stârnit consternare, proteste, îngrijorare majoră a europenilor şi a lumii în general.

Că abordarea dă rezultate, o vedem deja. Donald Trump este preşedinte pe baza acestei mentalităţi aplicate. În Coreea de Nord, Trump a lansat cele mai fantastice diatribe, sarcasme şi ameninţări militare. Micuţul şi grăsuţul călare pe bomba sa a devenit brusc, după câteva volte diplomatice, în spatele uşilor închise, menite să valorifice agresivitatea şi politica în forţă aplicată de Trump, un partener, o relaţie diplomatică şi viitoarea întâlnire din Singapore cu Kim Jong Un. Ba mai mult, aici lucrurile par să fi fost şi mai complexe. Kim e şi el un jucător nonconformist şi neconvenţional, un dictator, aşa încât a jucat acelaşi tip de joc. S-au confruntat însă, două voinţe. Şi cel mai puternic a învins, ca-n regulile de stradă pe care le aplică Trump. Cu ce costuri se va face, dacă va fi concluzionat, acordul nuclear? Nu ştim încă, dar cert e că Preşedintele SUA a mişcat dramatic lucrurile, iar bravura şi îndrăzneala se măsoară şi după finalitate.

Cu Europa, primii paşi eu fost simpli: ieşirea din acordurile climatice, forţarea investiţiilor în Apărare pe baza ameninţării respectării secvenţiale a articolului 5 din tratatul NATO pentru statele care investesc în apărare 2% din PIB şi plătesc apărarea asigurată de SUA (tot o chestiune de cartier, plata protecţiei). Aici, oamenii de bun simţ au reacţionat simplu şi s-au pliat pe presiunile americane. Chiar dacă unii au regretat, alţii au răsuflat uşuraţi la dispariţia negocierilor TTIP-Acordului transatlantic de comerţ şi investiţii. Însă când lucrurile au vizat contractele economice, deficitul comercial cu SUA pe piaţa de oţel, aici doamna Merkel a explodat, anunţând lipsa de încredere în liderul american şi nevoia de a aborda independent propria politică europeană.

Mai nou, acţiunile cu mutarea ambasadei SUA la Ierusalim şi ieşirea din acordul nuclear cu Iranul au stârnit consternare, proteste, îngrijorare majoră a europenilor şi a lumii în general. Sunt chestiuni complexe, delicate, cu multe implicaţii, în care jocul de-a ucenicul vrăjitor, abordarea golanului din colţul străzii şi jocul la risc maxim poate costa enorm. E vorba deja despre problemele păcii şi ale războiului, şi chiar a unui război cu relevanţă nucleară, în viitor. Şi în regiunea Orientului Mijlociu, cea mai fragilă şi mai bolnavă.

Ceremonia de deschidere a Ambasadei Statelor Unite la Ierusalim EPA-EFE/ABIR SULTAN

Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim: politica în forţă pentru reaşezarea lumii

La 14 ianuarie, preşedintele SUA, Donald Trump a anunţat mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim. O mişcare validată de către Congres într-un alt moment istoric, legat de negocierile acordurilor din format Oslo pentru Orientul Mijlociu, dar niciodată pus în aplicare de către preşedinţii succesivi ai SUA care, prin decrete succesive, la 6 luni, au tot prorogat aplicarea actului. Iată că, anul acesta, Ambasada SUA se inaugurează în Ierusalim.

Nu că ar fi vorba cu adevărat despre o nouă ambasadă. Nicidecum. O construcţie potrivit regulilor de securitate impuse de evenimentele de la Benghazi - când ambasadorul American Christopher Stevens a fost ucis la 11 septembrie 2012, după o revoltă locală a islamiştilor radicali, pusă atunci pe seama apariţiei în SUA a filmului unui egiptean creştin de religie coptă, Innocence of the Muslims, care ridiculiza religia islamică şi pe Profetul Mohamed – ar fi durat între 3 şi 10 ani, în funcţie de gradul de complexitate şi siguranţă al clădirii. A fost vorba doar de schimbarea calităţii Consulatului General în cea de Ambasadă, deci plăcuţa de la uşă, plus biroul ambasadorului. Şi ceva lucrări complementare. Cam atât, „Ambasada” rămânând la Tel Aviv cu toate documentele şi capacitatea de evacuare de urgenţă. Nu ştim nici măcar câte zile va petrece Ambasadorul american, de fapt, la Ierusalim.

Totuşi, mişcarea Preşedintelui Trump are un impact major. Recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel e un lucru ce ţine mai degrabă de suveranitate, ar putea spune cineva. Orice stat e îndreptăţit să îşi stabilească capitala într-o locaţie de pe teritoriul său, oriunde. A făcut-o şi Kazahstanul mutând capitala de la Alma Ata la Astana, în 1997. Au făcut-o şi alte state din raţiuni diverse. E adevărat, dar în cazul de faţă, nu există pace între israelieni şi palestinieni, ultima formă de pace semnată vreodată, şi care a adus trei premii Nobel pentru Pace în 1994 lui Yasser Arafat, Shimon Perez şi Yitzhak Rabin, marchează cele stabilite de 6 Rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU prin care statutul Ierusalimului – pe care şi-l doresc capitală cele două părţi – să fie decis ulterior, prin negocieri de pace. Israelul vede Ierusalimul indivizibil şi capitala statului, în timp ce palestinienii şi statele arabe privesc Estul Ierusalimului, care găzduieşte Moscheia Al Aqsa, drept propria capitală a viitorului stat palestinian.

Deşi un gest simbolic, mutarea ambasadei SUA la Ierusalim are greutatea unei declaraţii în privinţa îmbrăţişării poziţiei unei părţi în detrimentul altei părţi în conflictul din Orientul Mijlociu.

Pentru că, într-adevăr, chestiunea Ierusalimului, dincolo de Rezoluţii ale Consiliului de Securitate şi ale Adunării Generale a ONU – ultima din 22 decembrie 2017, când România s-a abţinut la vot, fiind vorba tocmai de recomandarea către SUA de a nu recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Israelului – are o profundă semnificaţie religioasă. În Estul Ierusalimului este cel de-al treilea cel mai important/sfânt loc al Islamului, moscheea Al Aqsa, după Mecca şi Medina. În plus, Ierusalimul are relevanţă pentru poporul evreu, este chiar locul unde a trăit Dumnezeu, centrul creaţiei şi centrul universului, iar primul Templu a fost construit de Regele Solomon pe Muntele Templului – loc sacru şi pentru religia creştină, deopotrivă şi pentru cea Islamică. În Creştinism aici a avut loc Cina cea de Taină, a intrat Iisus în Templu şi a alungat negustorii, a fost condamnat de Pilat din Pont şi a ispăşit, fiind crucificat pe Golgota. Deci semnificaţia Ierusalimului este mult mai profundă şi antrenează cele trei religii monoteiste care au coexistat şi coexistă în oraş.

De aici până la inflamarea spiritelor pentru un asemenea gest nu este decât un pas. Deşi un gest simbolic, mutarea ambasadei SUA la Ierusalim are greutatea unei declaraţii în privinţa îmbrăţişării poziţiei unei părţi în detrimentul altei părţi în conflictul din Orientul Mijlociu. E adevărat că un set de negocieri şi convorbiri diplomatice au nuanţat fundamental lucrurile, implicând terţe interese ale statelor, totuşi poziţia monarhiilor sunnite şi a Turciei este similară celor ale şiismului Iranian în privinţa Ierusalimului, ca şi a statelor europene, chiar dacă sunt mai vocale sau mai puţin prezente în dezbaterea aceasta.

Prin opţiunea luată, Donald Trump forţează agresiv în perspectiva procesului de pace din Orientul Mijlociu. Mai întâi, riscă să arunce în aer întreg Orientul Mijlociu, jucând la risc maxim pe o temă sensibilă, cu profunzimi religioase majore şi semnificaţii imagologice cu impact asupra unei largi părţi a populaţiei lumii, credincioasă într-una din cele trei religii. Apoi marchează faptul că se aliniază de partea Israelului încercând să impună o formulă de pace favorabilă în primul rând unei singure părţi. Magnitudinea reacţiilor este greu de anticipat astăzi, dar relansarea disputelor şi a radicalismului este de aşteptat, prin acordarea unor motivaţii importante, care duc la recrutări în cadrul organizaţiilor teroriste şi la motive pentru colectări masive de fonduri destinate acţiunilor teroriste.

Mai mult, gestul este profund unilateral şi afectează în mod substanţial relaţia transatlantică. Donald Trump priveşte cu detaşare şi superficialitate această relaţie, odată ce refuză consultarea şi nu dă preeminenţă dialogului cu partenerii săi occidentali care au bătut calea Washingtonului. Că e vorba despre preşedintele francez Macron, despre doamna Merkel sau despre premierul britanic Theresa May, poziţiile au fost unanime în raport cu Ierusalimul şi acest lucru se vede din votul la rezoluţia Adunării generale a ONU: Franţa, Germania şi Marea Britanie au votat pentru Rezoluţie, împotriva Statelor Unite.

Retragerea SUA din acordul nuclear iranian: politica în forţă a lui Donald Trump pentru rescrierea situaţiei în Orientul Mijlociu

Retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul, celebrul mecanism 5+1 sau 3+3 (din punctul de vedere european), a creat un adevărat vertij la nivel global şi anunţă turbulenţe majore la nivelul Orientului Mijlociu. De ce a făcut-o SUA? Care e obiectivul lui Donald Trump? Fireşte că ne aflăm în aceeaşi logică a provocărilor majore, schimbărilor neaşteptate (sau relativ neaşteptate) şi acţiunilor cu impact pentru a scutura un imobilism şi a contesta o situaţie existentă, care este nefavorabilă Statelor Unite. De data aceasta în Siria şi Orientul Mijlociu.

Mai întâi, retragerea SUA din Acordul nuclear cu Iranul nu duce la dispariţia acestui acord. Am văzut-o în repetate rânduri, e şi o condiţie juridică în dreptul internaţional, retragerea unei părţi într-un acord multilateral nu duce în mod automat la prăbuşirea juridică a documentului. E şi cazul Tratatului Forţelor Convenţionale în Europa, de exemplu, din care Rusia s-a retras în 2007, dar care funcţionează mai departe. Însă retragerea unui actor de forţă are impact major pe acest domeniu, cum e cazul acordului CFE. Mai ales dacă, urmare a retragerii, sunt introduse sancţiuni internaţionale ce vizează nu numai Iranul, ci şi terţele state sau companii care ar face afaceri cu Iranul, pe piaţa americană. O tulburare majoră în privinţa elementelor ce ţin de economia europeană, investiţiile făcute în ultimii ani, de la semnarea acordului, din august 2015.

Deci acordul rămâne în format restrâns, însă impactul retragerii SUA e major, şi urmează să vedem reacţia Iranului. Elementele reclamate de către Statele Unite sunt, în principiu, două: faptul că acordul nu e satisfăcător în privinţa controlului strict al programului nuclear şi că Iranul a păstrat documentaţia programului său nuclear militar la care poate reveni oricând – a demonstrat-o, într-o ieşire de impact, premierul Netanyahu, odată cu acţiunea spectaculoasă a Mossadului la site-ul iranian ce deţinea arhiva; în al doilea rând, faptul că celelalte acorduri complementare, aşteptate de SUA, nu s-au mai consumat după acordul nuclear, respectiv controlul şi acordul în domeniul rachetelor balistice şi problema ingerinţei Iranului în statele terţe, în primul rând în zona Orientului Mijlociu, cu presiune existenţială la adresa statului Israel, dar şi atacuri la adresa Arabiei Saudite.

Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, în vizita sa la Washington, la fel şi Cancelarul Angela Merkel sau premierul britanic Theresa May într-o discuţie telefonică, au încercat să-l determine pe Donald Trump să nu iasă din acord, şi să accepte negocierea unui acord suplimentar care să privească problemele sesizate, de preocupare şi pentru statele europene. Pentru a menţine presiunea şi fidel politicilor sale şi abordărilor în forţă, Donald Trump a ales să acţioneze pentru a da un impuls major Iranului şi lumii întregi să se mobilizeze pentru a evita confruntarea şi războiul şi a obţine acordurile solicitate. Presiunea economică asupra statelor UE are acelaşi rezultat. SUA şi UE joacă acum rolul poliţistului rău/poliţistului bun, chiar dacă presiunea vizează şi UE pe dimensiunea economică, a investiţiilor şi acordurilor economice şi comerciale cu Iranul.

România trebuie să abordeze o poziţie echilibrată în toate aceste teme: mutarea Ambasadei la Ierusalim nu este o opţiune, a fost un gest prea abrupt şi prea rapid îmbrăţişat de către unii politicieni români.

Că este asumat sau nu – Macron mi s-a părut mai înclinat spre acest tip de strategie, pare chiar să şi-o fi asumat – e un pas major înainte. Dar relaţia transatlantică este pusă din nou sub presiune, iar doamna Merkel nu pare să fi luat componenta pozitivă a gestului, ci strict sfidarea şi unilateralismul american, care nu ascultă şi nu ia nimic de la europeni. De unde şi repetarea anunţului că Europa trebuie să-şi ia soarta în mâini şi că nu poate să mai conteze, pe dimensiunea se apărare şi securitate, pe Statele Unite.

Cred că suntem în perioada cea mai complicată a relaţiei transatlantice, care pare să fie prima victimă a acţiunii şi strategiei în forţă adoptată de către Donald Trump. O pantă pe care nu trebuia să fi păşit, odată ce relaţia transatlantică este nodul gordian al securităţii, apărării, coeziunii şi valorilor comune ale Occidentului. Şi perspectiva unei alegeri între SUA şi UE, ca şi cea a unităţii Europei sau a duplicării NATO cu Armata Europeană care este din ce în ce mai prezentă, iar presiunile vor afecta cu preponderenţă ţările Flancului Estic, şi pe cele din imediata apropiere a frontierei, din Parteneriatul Estic. Iar aici Rusia e prima care jubilează.

De aceea, România trebuie să abordeze o poziţie echilibrată în toate aceste teme: mutarea Ambasadei la Ierusalim nu este o opţiune, a fost un gest prea abrupt şi prea rapid îmbrăţişat de către unii politicieni români, personal cred că în variantă greşită, fără ca subiectul să fi fost tranşat în spatele uşilor închise de către decidenţi. Evident, nici condamnarea SUA pentru mutarea ambasadei sale nu mi se pare un gest care să fie avantajos: SUA este partenerul nostru strategic, iar o declaraţie în termeni duri, de condamnare, care nu lasă loc de nuanţe, nu este de bun augur. România a ştiut să joace o postura de negociator tocmai datorită poziţiei sale echilibrate în Orientul Mijlociu, a recunoscut Israelul şi a păstrat legăturile diplomatice în timpul comunismului, aşa cum a avut cele mai bune legături cu statele arabe.

Pe aceeaşi logică perenă a actorului mic care are drept aliat principal dreptul internaţional public, România trebuie să se menţină pe poziţia echilibrată şi să nu aleagă între UE şi SUA. Nu e UE sau SUA, ci ŞI UE, ŞI SUA! Iar transpunerea unei asemenea teme în politica internă e reprobabilă şi condamnabilă, dacă polarizarea se face pro-UE sau pro-SUA, ca şi în cazul pro-Israel, pro-Palestina/statele arabe. România trebuie să-şi menţină bunele relaţii cu ambele părţi, să fie o punte de dialog şi să-şi apere interesele sale de cel mai pro-american stat din Europa, chiar şi refuzând recunoaşterea Kosovo până când Serbia nu încheie negocierile cu Pristina.