Elevi români, nostalgici după şcoala din Italia şi Spania

Mihăiţă a învăţat să cânte la flaut. Deşi unii dintre copiii spanioli îl respingeau şi nu se jucau cu el, s-ar întoarce la şcoală acolo. Cristina a învăţat la Milano, din clasa a

Mihăiţă a învăţat să cânte la flaut. Deşi unii dintre copiii spanioli îl respingeau şi nu se jucau cu el, s-ar întoarce la şcoală acolo. Cristina a învăţat la Milano, din clasa a doua, până în clasa a cincea. Acum, că a revenit în ţară, s-ar întoarce oricând la profesorii şi colegii de acolo. Şi asta pentru că sistemul de învăţământ de acolo le oferă timp pentru a se juca şi sprijinul necesar pentru a se integra în societatea respectivă.

Şcoala în Spania, garanţia reuşitei în viaţă

Mihăiţă a studiat aproximativ opt luni în Spania. Acum este în clasa a şasea la vechea lui şcoală, numărul 110, din Bucureşti: „Mi-a plăcut acolo. Profesorii se ocupau de mine, mă ajutau foarte mult. Am învăţat să cânt la flaut şi în fiecare săptămână ne duceau în excursie. Cred că reuşeşti mai bine în viaţa dacă înveţi acolo. Vreau să mă duc la facultate în Spania”.

Dor de şcoala din Italia

Cristina este colegă de şcoală cu Mihăiţă. A făcut clasa întâi aici, în România. Următorii patru ani şcolari a studiat la Milano, unde a plecat împreună cu părinţii săi. Din clasa a şasea, părinţii au decis să o transfere din nou la şcoală în Bucureşti.

Acum se ocupă de ea bunicii: „Îmi e dor de şcoala de acolo. Copiii m-au acceptat foarte repede şi ne-am împrietenit. Profesorii mă ajutau să învăţ limba şi aveau grijă de mine. Teme pentru acasă nu ne dădeau. Cred că e mai bine să faci şcoală acolo”.
 
Şcoala de acolo, pro copilărie

Părinţii, la rândul lor, sunt de acord cu efectele benefice asupra copiilor al sistemului de învăţământ din Spania şi Italia: „Fetiţa mea a studiat doar câteva luni în Italia. S-a acomodat foarte repede. Colegii şi profesorii erau înţelegători, le ofereau tot sprijinul, consiliere, stăteau peste program pentru a-i ajuta pe copiii emigranţilor să înveţe limba. Apoi, nu le dădeau teme pentru acasă şi fetiţa avea timp să se joace, simţea că e copil. Inclusiv la şcoală e mai relaxant”, spune Cornelia Coman, mama unei fetiţe în clasa a şasea.

Şcoala din România sperie copiii

Reîntoarcere la şcoala românească, mai ales după o perioadă lungă petrecută într-o altă ţară, sperie copiii. Şi de cele mai multe ori, părinţii iau decizia de a se reîntoarce în ţară fără a le cere părerea micuţilor şi fără a se gândi la efectele de ordin psihic asupra lor:

„Părinţii mei au optat să ne întoarcem în România, ceea ce pentru mine însemna un pas mare: mediu nou, prieteni noi, casă nouă, şcoală nouă, viaţă nouă. Nu m-am prea bucurat la început. Aveam nişte stări ciudate, mă simţeam străin de toate cele pe care de-abia le descoperisem. Cel mai tare mă înspăimânta ideea de a mă înscrie în învăţământul românesc, despre care auzisem că e mult mai greu decât în Occident”, povesteşte un băiat care a studiat opt ani la Roma.
 
Copii se adaptează, adulţii nu

Deşi majoritatea părinţilor spun că prioritatea lor sunt copiii, atunci când iau decizia de a-i transfera dintr-un sistem în altul, factorul decisiv îl reprezintă adaptarea sau neadaptarea la mediul repectiv a adultului: „Eu am lucrat cu contract în Italia. Dar am hotărât că e mai bine în ţară, aşa că am decis să mă întorc şi bineînţeles că am luat şi copilul cu mine. E normal să fie lângă mama lui”, spune Cornelia Coman.

Şi mama lui Mihăiţă a luat decizia de a se întoarce în ţară împreună cu copilul, din cauză că nu s-a putut obişnui acolo: „Mie nu mi-a plăcut. M-am întors în ţară din motive personale. Da, din anumite puncte de vedere era mai bine pentru Mihăiţă acolo, dar el trebuie să fie lângă mine. Aşa că l-am transferat din nou aici la şcoală”.

Ce spun specialiştii

Într-adevăr, cel mai bine pentru un copil este să fie alături de părinţii lui, în orice ţară s-ar afla aceştia. Nu trebuie însă evitat un aspect foarte important – consilierea micuţilor: „Copiii devin confuzi când sunt transferaţi din nou la şcoală în România. Ar trebui ca în fiecare instituţie de învăţământ să existe un psiholog. Dar, pentru că în România nu se întâmplă aşa, părinţii trebuie să apeleze la ajutorul unui specialist sau să ceară profesorilor să fie mai atenţi cu copiii şi să comunice mai mult cu ei”, spun specialiştii din domeniul psihologiei infantile.