Imigraţia în Italia, o improvizaţie continuă

La începutul secolului trecut, Italia a fost unul dintre cei mai mari “exportatori” de imigranţi din lume. Din datele ministerului de Externe italian, rezultă că în afara graniţelor ţării

La începutul secolului trecut, Italia a fost unul dintre cei mai mari “exportatori” de imigranţi din lume. Din datele ministerului de Externe italian, rezultă că în afara graniţelor ţării ar trăi în jur de 30 de milioane de italieni cu drept de vot.

Cea mai mare parte dintre aceştia au trecut prin condiţia umilitoare de imigrant, iar cei rămaşi acasă au auzit tot felul de poveşti. De la anunţuri cu “În acest local accesul câinilor şi al italienilor este interzis”, până la clişeul că toţi italienii sunt mafioţi.

Condiţii peste condiţii

Cu toate acestea, Italia este departe de a fi învăţat ceva din din trecut. Legea Imigraţiei, adoptată într-o primă formă în 1992, nu este altceva decât o “colecţie” de reguli draconice pentru intrarea în Italia.

Cu o precizie demnă de o cauză mai bună, legea stabileşte condiţiile pe care un străin trebuie să le îndeplinească pentru a primi un permis de şedere sau rezidenţă. Dar nimic despre ce trebuie să facă petentul pentru a îndeplini condiţiile impuse.

Statul italian preferă “să-i responzabilize” pe patronii care angajează străini, spălându-se pe mâini de această problemă. Într-o variantă precedentă a Legii Imigraţiei (Bossi-Fini), era chiar prevăzut ca la semnarea unui nou contract de muncă, patronul unui străin trebuie să asigure muncitorului o casă.

Norma nu a apărut aşa, din motive lesne de înţeles, dar spiritul unui “tutore” al străinului a rămas. Conjunctural, acest “tutore” nu poate fi în majoritatea cazurilor patronul imigrantului.

De aici se nasc şantaje, mai mici sau mai mari, cu rezultate negative atât pentru străin, cât şi pentru stat. Ore suplimentare neplătite, taxe pe salariu plătite parţial sau total de străin şi alte asemenea probleme care pot fi justificate cu fraza “Dacă nu-ţi convine, te trimit în ţara ta”.

Politica şi imigraţia

Cum în politică nimic nu este întâmplător, gândul îţi zboară automat la faptul că în realitate nimeni nu are nici un interes să rezolve problema imigraţiei. Este o carte bună de jucat în campania electorală şi distrage atenţia de la probleme mult mai grave.

Un imigrant care fură un sac cu ceapă este o ştire mult mai apetisantă decât un asasin plătit de mafie care deschide focul într-o piaţă publică. Astfel, problema siguranţei publice nu este pusă în spatele mafiei, ci pe seama imigraţiei. Şi dacă poate fi totul aruncat în spatele unei comunităţi dezorganizate, neprotejate de propriul guvern, cu atât mai bine.

Dar, aşa cum era de aşteptat, paharul s-a umplut. Politicienii nefăcând altceva decât să arate cu degetul străinii, au fost luaţi în serios de o categorie îngrijorător de mare de italieni. Bilanţul ultimelor săptămâni este incredibil pentru Europa secolului al XXI - lea.

Abuzuri incredibile

Imigranţi de culoare împuşcaţi sau omorâţi din bătaie, pentru un pachet de biscuiţi furat sau pentru că nu plăteau taxa de protecţie mafiei locale. O femeie de culoare ţinută dezbrăcată câteva ore în aeroport pentru o percheziţie corporală, incredibil de amănunţită şi înjositoare. Un vânzător ambulant, bătut cu cruzime de poliţie. Un chinez atacat de un grup de minori, fără nici un motiv. Lista ar putea continua.

Iar reacţia ministrului de Interne, Maroni, este una parcă desprinsă dintr-un film despre apartheid. Dumnealui are intenţia să-i dea în judecată pe străinii care au depus plângere împortiva poliţiştilor, de la înălţimea fotoliului pe care-l ocupă. Adică înainte de a se încheia o anchetă care să facă lumină în aceste cazuri.

Evenimentele din ultima perioadă demonstrează, dacă mai era nevoie, atât politicienilor cât şi societăţii civile, că se impune o schimbare radicală. Imigranţii sunt indispensabili Italiei, dar este de preferat ca aceştia să fie integraţi.

Bani de la UE

UE pune la dispoziţie bani pentru programe de integrare, dar acestea sunt accesate la nivel infim de câte un ONG, care ştie să facă şi dosarele necesare. Resursele interne sunt cheltuite pe proceduri complexe şi ineficiente de obţinere a documentelor.

De exemplu, un cetăţean român venit la muncă în Italia trebuie să meargă la primărie cu un braţ de documente care să ateste că munceşte de un număr de luni, că are casă, contract şi câte altele. Acelaşi cetăţean român, dar care locuieşte într-o tabără, obţine rezidenţa pe mult mai puţin.

Asta în cazul cetăţenilor comunitari, dar pentru extracomunitari, lucrurile sunt şi mai complicate, ajungând până la analiza ADN. Pe care străinul trebuie să o prezinte la poliţie pentru a-şi aduce copii în Italia.

Totul cu nişte costuri din ce în ce mai mari, cu toate că mai potrivită ar fi o structură care să-i înveţe limba italiană, legile şi obiceiurile locului pe imigranţi. Aşa s-ar evita multe neînţelegeri.