Ruptura transatlantică: manieră, fason, abordare. Dar lumea liberală occidentală rezistă

Conferinţa de la München de la sfârşitul săptămânii trecute a fost un regal pentru idei şi evaluarea situaţiei lumii, un coşmar pentru pesimiştii care văd lumea liberală prăbuşindu-se şi o revelaţie, pentru observatorii mai atenţi.

Cea mai mare delegaţie americană – cu vicepreşedintele Pence, fostul vicepreşedinte Biden şi secretarul de stat Pompeo în prim plan – şi cel mai bun discurs al doamnei Merkel, o delegaţie rusă relevantă cu Maria Zaharova şi ministrul de Externe Serghei Lavrov şi o prezenţă chineză de prim plan. A lipsit doar Emmanuel Macron – prins acasă în bătăliile sale cu vestele galbene şi noua confruntare cu Italia lui Salvini – dar mai ales Marea Britanie, reprezentată de ministrul Apărării, dar altfel foarte silenţioasă, în mlaştina creată de nesfârşita epopee a Brexitului.

Prohod prematur pentru ordinea liberală

Şi da, am văzut un prohod prematur al lumii liberale, al multilateralismului, al relaţiilor internaţionale bazate pe reguli şi al securităţii bazată pe cooperare şi apărare colectivă. Am văzut chiar din programul conferinţei o asumare a spargerii lumii liberale şi ordinii globale în cioburi, cu fatidica întrebare Cine culege cioburile? Am văzut presa speculând de la afirmaţia Politico despre Conferinţa de In-Securitate de la Munchen la acuzaţia că SUA intră în siajul autocraţiilor, cu retragerea din multilateralism şi relansarea în politica de mare putere în formule unilaterale.

Acest adevărat prohod al lumii liberale a fost amplu şi generos contrazis de evoluţii din cadrul conferinţei. Am văzut rupturi mai mari între europenii de diferite apartenenţe politice ca şi între americanii prezenţi – Mike Pence versus Joe Biden, care a anunţat că vor repara lumea după schimbarea lui Trump – decât între reprezentanţii celor două maluri ale Atlanticului. Mai mult, cred că înmormântarea ordinii liberale a fost decretată prea devreme, iar abordarea e defetistă şi tezistă. Depinde cât şi de unde vrea fiecare să privească realitatea înconjurătoare.

Mai întâi, s-a vădit că diferenţele între cele două maluri ale Atlanticului sunt, de fapt, de manieră. De manieră şi de tactică, de formula de abordare – mai macho peste Ocean, mai diplomatică şi cu mănuşi, în Europa. Apoi devine unanim acceptată realitatea că nu există un leadership credibil şi acceptat la nivelul lumii Occidentale, Donald Trump reclamând postura în numele Americii şi puterii sale, dar dorind să alinieze toate statele în spatele unor politici şi abordări agresive cu care nu sunt de acord mai întâi chiar consilierii şi oamenii din administraţie, nu America în sine, darămite să o accepte liderii europeni.

Dacă punem deoparte interpretările excesive şi răutăcioase, pe alocuri, relaţia transatlantică nu s-a rupt şi nici Trump nu a fugit la autoritari.

La fel de puţin credibili şi contestaţi sunt şi liderii de dincoace de Ocean, lipsind cu desăvârşire echilibrul pragmatic al britanicilor, iar pe continent, Macron se ceartă cu vestele galbene, iar doamna Merkel îşi rosteşte speachurile de final de carieră, după ce şi-a şters şi contul de persoană publică pe Facebook. Nu-i vorba, acest fapt nu a împiedicat-o să rostească cel mai bun discurs al său din istorie, punct de referinţă în Conferinţa de la Munchen, în deplin contratimp cu vicepreşedintele American Mike Pence. Poate şi de aici iluzia rupturii şi diferenţelor tot mai apăsate transatlantice.

Diferenţe de manieră: adaptare, schimbare, reformă sau revoluţie a lumii contemporane

Doamna Merkel a răspuns şi la întrebarea cheie a conferinţei: în lumea aceasta liberală ajunsă cioburi, cine ia bucăţile să o reface? Iar răspunsul a fost magistral, într-un discurs rostit liber, cu energie şi substanţă, mai bun şi mai direct şi percutant decât orice discurs scris pentru Cancelarul german în istoria sa. Da, multilateralismul există, da, sunt diferenţe de abordare cu SUA, da, liberalismul trebuie şi merită apărat şi da, abordarea şi soluţia rezidă în noi toţi, în fiecare din oamenii politici şi cetăţenii lumii, nu mai e apanajul unei figuri charismatice, emblematice şi providenţiale. Noi toţi, împreună, făcându-ne treaba foarte bine, respectând regulile şi principiile angajate, dar mai ales cooperând împreună, putem reface lumea din cioburi, să o schimbăm şi să o adaptăm la realitatea de azi şi din viitor. Împreună. Aici rezidă secretul succesului, primit cu ropote de aplauze la München.

În rest, dacă punem deoparte interpretările excesive şi răutăcioase, pe alocuri, relaţia transatlantică nu s-a rupt şi nici Trump nu a fugit la autoritari. Sau, oricum, America nu a abandonat regulile democratice. Din contra, utilizează toate instrumentele pentru a limita excesele de voinţă sau de exprimare publică ale preşedintelui, limitând gafele şi gestionând efectele unui lider prea voluntar şi direct, pentru alţii necioplit şi agresiv. Deci tot democraţie, tot reguli, şi tot abordări multilaterale şi când salută NATO (despre care unii deja afirmau să dispare prin retragerea iminentă a SUA lui Trump) şi când doreşte să-şi apere politicile şi solicită partenerilor săi europeni să-l urmeze.

SUA şi UE au de învăţat una de la alta. Dacă se ascultă şi se înţeleg ce doresc să spună

Pentru că, dacă e să intrăm în esenţă, dincolo de abordările distincte asupra lumii şi maniera mai directă şi mai dură, profund nediplomatică, de a spune şi face lucrurile, America este şi sub Trump la fel de aplecată spre valorile democratice, pe care le respectă. Şi valorile, şi instituţiile. Dar şi SUA trebuie să ştie că Europa a crescut, are propriile abordări şi dorinţa de a-i fi respectate opiniile, iar America trebuie să asculte cam la fel de mult cum trebuie să asculte UE chiar şi de Trump. Şi să înţeleagă subtextul solicitărilor americane.

În fapt, e vorba de rupere a relaţiilor cu Huawei şi blocarea accesului la reţeaua 5G cu China, pentru a evita componenta de atacuri şi control cibernetic; apoi e vorba despre evitarea vânzărilor de infrastructură critică către Beijing; e nevoie ca Europa să realizeze că nu trebuie să cumpere arme - şi să fie dependentă - de furniturile din Rusia, să realizeze că energia, oricât ar fi de utilă, nu trebuie să creeze dependenţe de Kremlin şi politicile sale nefaste. Altfel elemente de bun simţ, dacă le dezbrăcăm de virulenţa tweet-urilor prezidenţiale şi a tonurilor agresive marca Trump, destinate media şi imaginii propria.

Abordarea unilaterală sau dictarea poziţiilor către statele europene e neproductivă, ba chiar poate avea efecte secundare nocive, atunci când nu explici şi nu înţelegi argumentele celuilalt.

Aşa cum Donald Trump, în egală măsură, în orice caz establishmentul American şi administraţia sa trebuie să realizeze că abordarea Iranului în manieră abruptă e neproductivă, inacceptabilă pe Continent şi să planifice strategia folosind jocul pe roluri, cu UE mai conciliantă şi angajând Teheranul şi SUA mai dură şi directă; dar ambele cu aceeaşi înţelegere împărtăşită a ameninţărilor care vin de la Iran, ca şi de la Rusia lui Putin. Cu aceeaşi înţelegere a sprijinirii securităţii Israelului, cu sau fără Netanyahu sau mutarea ostentativă şi directă a ambasadelor la Ierusalim. Şi să înţeleagă că dialogul şi consultările ante festum sunt importante, chiar şi pentru a face America great again!

Iar abordarea unilaterală sau dictarea poziţiilor către statele europene e neproductivă, ba chiar poate avea efecte secundare nocive, atunci când nu explici şi nu înţelegi argumentele celuilalt. Ba chiar soluţiile pot fi mult mai eficiente astfel, când mai multe minţi se reunesc să gândească soluţia la marile probleme ale lumii. Aici nu e vorba despre o ciocnire de voinţe, toată lumea a înţeles că în acest joc câştigă Trump. E vorba despre lucruri mai importante şi mai perene decât figura unui preşedinte american. Cu măsură, nuanţe şi bun simţ, cu dialog real, ascultându-ne, auzindu-ne şi înţelegându-ne preocupările, aşa se poate reconstrui ordinea liberală. Care e departe de a fi murit.