Războiul ruso-turc din Libia: escaladare spre împăcare?

Demonstraţie în oraşul libian Benghazi, faţă de intervenţia militară a Turciei FOTO AFP

Turcia a deschis un nou front prin intrarea formală cu trupe în Libia, sprijinind guvernul oficial recunoscut de ONU - Guvernul Acordului Naţional al lui Fayez al-Serraj, de la Tripoli - contra puterii alternative a Parlamentului de la Tobruk şi a generalului rebel Khalifa Haftar, care a luat cu asalt capitala şi bombardează oraşele rivale Sirte şi Misrata.

Problema majoră este că de partea cealaltă luptă structurile paramilitare ale Companiilor Militare Private ale Rusiei, cu precădere Wagner, care ţin de serviciile militare de intelligence, GRU. Această înfruntare directă e dublată şi de alte categorii de rivalităţi regionale. Însă cert e că în Libia se desfăşoară un adevărat război în care Turcia şi Rusia se confruntă direct, cu morţi şi răniţi, şi e tot mai greu de acceptat la Moscova faptul că se trage şi mor ruşi – chiar şi acoperiţi, privaţi. De aceea miercuri, 8 ianuarie, Putin ajunge de urgenţă la Ankara.

Multiplele mize ale Turciei în Libia

Turcia are multiple mize în intervenţia din Libia. Mai întâi, este vorba despre o miză politică internă, care ar putea avea relevanţă electorală dacă alegerile prezidenţiale din 2023 sunt devansate anul acesta, aşa cum comentează şi speculează opoziţia, care s-a opus aprobării în Parlament a intervenţiei din Libia. O spun şi nenumăraţi comentatori, Preşedintele Recep Tayyip Erdogan este în scădere de formă în sondaje, mai ales după pierderea alegerilor repetate din Istanbul, iar un război şi eventuale victorii ca cele din Nordul Siriei, în zona kurdă şi din Idlib, ca şi intervenţia din Libia şi apărarea intereselor comunităţii turce din Cipru i-ar aduce avantaje electorale substanţiale, deci şi interesul pentru devansarea alegerilor şi adjudecarea unui nou mandat.

Apoi, Turcia doreşte să anunţe şi să marcheze o afirmare de voinţă majoră în a-şi apăra interesele peste tot în regiune. E o altă formula de menţinere a prestigiului, de extindere a proiectării forţei şi de câştiguri eventuale relevante, mai ales prin valorificarea capabilităţilor pe care Turcia le are deja. Iar în această linie, principalul interes este în accesul la resursele de gaz din Estul Mediteranei, acolo unde nici partea turcă a Ciprului scindat, nici Turcia în sine nu au fost invitate la negocieri, din contra, există un consorţiu Israel-Egipt-Cipru-Grecia-Italia care împarte aceste resurse, recunoaşte delimitările teritoriale şi maritime fără a consulta sau implica Ankara şi care pregăteşte o conductă de 1.800 km pentru a aduce acest gaz în Europa.

Deci acces la resurse, delimitare maritimă a zonelor economice exclusive şi un cuvânt de spus privind controlul strategic al Estului Mediteranei sunt argumentele care au făcut ca, la finalul anului, să fie construită alianţa cu Libia, prin intermediul guvernului recunoscut legitim dar aflat sub asediu, pentru ca să marcheze recunoaşterea recirpocă a delimitărilor maritime – ignorând Grecia, de data asta şi insula Creta cu toată vocaţia sa – şi să permită, la fel de unilateral, forţarea unor negocieri şi respectarea intereselor Turciei în zonă.

La acestea mai putem adăuga miza ieşirii din izolare a Turciei, care a fost accentuată de autoizolarea şi măsurile unilaterale fără consultarea aliaţilor din NATO, de disputele cu SUA – achiziţionarea complexelor antiaeriene ruseşti S400, ieşirea din programul american F35 al avioanelor de a cincea generaţie – dar şi de bătăliile inter-sunnite, între Monarhiile din Golf (alături de Iordania, Egipt şi Maroc) contra Frăţiei Musulmane, cu interpretările distincte ale Coranului şi revoluţiior populare.

Acuzaţii reciproce de susţinere a terorismului radical

Într-adevăr, acesta e motivul pentru care de partea guvernului legitim al Libiei s-au situat Turcia, Qatarul, Sudanul şi Somalia (partenerii Turciei), cu Algeria şi Tunisia evitând angajarea directă din cauza problemelor electorale interne ale Algeriei şi a posturii de putere minoră şi vecin a Tunisiei în raport cu Libia. De partea generalului Khalifa Haftar se situează Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Egiptul, Rusia – cu forţele sale paramilitare şi, în anumite momente, Franţa.

În acelaşi timp, Statele Unite şi Europa îşi păstrează poziţii ambigue – Haftar a fost refugiat în SUA în timpul lui Gaddafi, dar deţine controlul pe zona cea mai bogată în petrol şi gaze din Estul Libiei, cu capacităţi luate de la italienii de la ENI – fără a decide o opţiune şi, deşi formal sprijină guvernul legitim, aşteaptă derularea evoluţilor care pot duce la câştigarea deplină a puterii de către Haftar. Rivalităţile de abordare franceze şi italiene au făcut ca poziţia comună a UE să fie la fel de ambiguă şi cvasiabsentă.

Viteza cu care Turcia a acţionat ca să intre în teatru, în Libia, pe teren, a fost dată şi de acţiunile Armatei Naţionale Libiene a lui Haftar de ultimă oră şi de forţa cu care a reluat atacurile asupra capitalei Tripoli, pentru a controla pe deplin puterea politică. Atacul de la începutul acestui an asupra Academiei Militare Hadaba, care a făcut 30 de morţi şi 33 de răniţi, a fost elocvent. Guvernul legitim a cerut reuniunea Consiliului de Securitate al ONU şi a denunţat atacul, calificându-l drept crimă de război.

Ambasada SUA la Tripoli a condamnat ingerinţele străine în Libia, citând deopotrivă luptătorii sirieni susţinuţi de Turcia (Armata Siriană Liberă), cât şi desfăşurarea mercenarilor ruşi. Implicarea periculoasă a forţelor străine nu a inclus, totuşi, şi rolul Emiratelor Arabe Unite în sprijinul Armatei Naţionale Libiene a lui Haftar.

De altfel, cele două forţe şi statele din spatele lor se acuză una pe alta de susţinere obţinută din partea forţelor islamiste radicale. Haftar este considerat luptător împotriva celulelor Al Qaeda şi ISIS din Libia şi împotriva luptătorilor străini care au migrat din Siria în Libia, dar şi el e susţinut de miliţii locale islamiste radicale din zona Benghazi. Pe de altă parte, Guvernul Acordului Naţional este acuzat de către Emiratele Arabe Unite că beneficiază de miliţii islamiste care alcătuiesc coloana vertebrală a forţelor sale (cu referire la miliţiile din Misrata). Guvernul de la Tripoli se apără, denunţă lipsa sprijinului european şi ambiguitatea Occidentului şi consideră că are alături forţele democratice locale, care se luptă cu Haftar, un criminal de război dovedit şi un lider autoritar.

Confruntările ruso-turce

Construirea a două puteri alternative în Libia, la Tripoli şi la Tobruk, a dus la nevoia medierii de către ONU a unei formule comune. Finalul a fost acest Guvern Acordului Naţional al lui Fayez al-Serraj, de la Tripoli, recunoscut internaţional, dar fără putere majoră şi cu capabilităţi militare răspândite în numeroase miliţii locale – cu precădere cele de la Misrata – care luptau între ele. Contestarea noului guvern de către generalul rebel Khalifa Haftar, care are şi forţa economico-financiară majoră, prin resursele de petrol controlate şi sprijinul militar deţinut, a făcut ca miliţiile din Vest să se unească contra Armatei lui Haftar. Însă asaltul generalului rebel asupra Tripoli era destinat să încheie conturile, să elimine guvernul recunoscut internaţional şi să preia controlul prin forţă, nu să negocieze, să împartă puterea.

Rivalităţile ruso-turce din Libia nu ţin doar de sprijinul acordat unor forţe care sunt în conflict deschis. Mercenarii ruşi susţin trupele lui Haftar, în timp ce preşedintele Putin i-a cerut în mod repetat lui Erdogan să nu trimită şi el trupe pe teren, mai ales în partea opusă, din cauza faptului că cele două categorii de trupe, ruse şi turce, s-ar putea confrunta direct. Dar Preşedintele Turciei a denunţat public trimiterea de mercenari ruşi şi de armament împotriva guvernului legitim, recunoscut de ONU. Reprezentanţii ONU de pe teren acuză faptul că toate părţile livrează armament, contrar rezoluţiilor Consiliului de Securitate.

Preşedintele Erdogan susţine guvernul Serraj de la începutul confruntării. Acum, trupele turce au instalat un centru de operaţiuni condus de un general-locotenent, iar mandatul anunţă concentrarea pe coordonare şi training. Totuşi, hotărârea Parlamentului turc prevede că Erdogan este autorizat să răspundă la toate categoriile de ameninţări şi riscuri de securitate care afectează interesele naţionale de securitate turce. Nu e vorba doar de suport tehnic şi pregătire militară.

De fapt, e vorba de trupe la nivelul a 3.000 de oameni, în afara sirienilor deja aflaţi pe teren. O bază militară navală şi aeriană urmează a fi stabilită, cel mai probabil la Misrata. Două fregate se află deja în Algeria vecină şi un submarin în largul coastelor libiene. Avioanele de atac şi comandourile de trupe speciale urmează să fie desfăşurate în cel mai scurt timp.

Potrivit declaraţiilor publice, obiectivul e de a introduce, prin descurajare sau impunere, încetarea focului în Libia şi revenirea la procesul de negociere politică între părţi. Soldaţii turci ar urma să nu participle la lupte. Pe de altă parte, Turcia a desfăşurat deja cu ceva timp înainte luptătorii sirieni, veniţi în Tripoli câteva zile mai devreme. De altfel, Turcia a livrat deja guvernului legitim recunoscut de ONU vehicule blindate şi operează drone de atac. Totuşi, ele se confruntă cu dronele sofisticate chinezeşti ale Emiratelor Arabe Unite şi cu recent sositele staţii sofisticate de bruiaj al telecomunicaţiilor pentru drone aduse de mercenarii ruşi şi operate de tehnicienii ruşi, în favoarea lui Haftar. Asta a şi determinat forţa atacului din ultimele zile.

Nu e vorba doar despre confruntări prin intermediari între Rusia şi Turcia, între sirienii recrutaţi şi plătiţi de turci în toată Turcia de Sud şi în Nordul Siriei, pe care-l controlează, şi mercenarii ruşi din Companiile militare private. Nu e nici măcar vorba de folosirea livrărilor de armament din cele două părţi, utilizate împotriva celeilalte. E vorba de ciocnirile directe ale armatelor rusă şi turcă. E vorba despre uciderea, luna trecută, de către dronele turce, operate de Armata turcă, a mercenarilor ruşi şi a trupelor speciale ruse şi de uciderea personalului turc pe aeroportul Mitiga de către bombardamentele ruso-saudite, în iunie.

De altfel, Erdogan a inclus aceste elemente şi în declaraţii publice, şi în susţinerile şi argumentarea în faţa Parlamentului a necesităţii desfăşurării operaţiunii. Prezenţa trupelor ruse ale companiei Wagner alături de Khalifa Haftar este o susţinere a unui general rebel care atacă ilegal guvernul legal al Libiei, recunoscut de ONU, pe care îl sprijină Turcia. Trupele de planificare turce şi de securitate au fost trimise pe teren, în Misrata şi Tripoli, pentru a evalua forţele guvernamentale şi a informa Ankara pentru elaborarea strategiei care să-l aducă pe Haftar la negocieri.

De altfel, Turcia a desfăşurat şi un număr de sirieni turcomani din Armata Siriană Liberă, pregătită pe teritoriul turc. De altfel organizaţiile internaţionale remarcaseră că în zonele din Siria aflate sub controlul turc s-au deschis centre de recrutare a celor care să participe la operaţiunile din Libia, pe baza salariilor mari promise.

Confruntarea disproporţionată din Libia: susţinerea generalului Haftar şi dificultăţile Turciei

De partea cealaltă, Turcia se confruntă cu o adevărată coaliţie care-l susţine pe Haftar şi Armana Naţională Libiană a sa. Peste 300 de mercenari ruşi din grupul Wagner au fost identificaţi, luptând deja pentru cucerirea oraşului Tripoli, dintr-un total de 1.000 care au sosit doar în luna septembrie. Piloţii egipteni şi emiratezi sunt cei ce conduc atacurile aeriene, iar soldaţi egipteni din infanterie au fost identificaţi în Tripoli, pe teren.

Operaţiunile Turciei sunt complicate din motive diverse, inclusiv din cauza imposibilităţii de a utiliza aviaţie navală, pe termen scurt. Ankara nu are un portavion sau un vas similar cu pistă de decolare suficientă. Mai mult, cum Ankara a fost expulzată din programul F35, nu are avioane care să poată opera de pe mare. Sprijinul aerian care e obligatoriu trebuie să vină de la o bază terestra securizată care să poată găzdui avioanele F16. Şi tranzitul avioanelor în regiune nu e simplu, mai ales când aviaţia egipteană şi emirateză ar putea viza aceste transporturi de armament peste Estul Mediteranei.

Pe de altă parte, Generalul rebel Khalifa Haftar a primit sprijin financiar de la Emiratele Arabe Unite şi vehicule blindate din Iordania şi din Emirate. De asemenea, din Emirate a pimit drone sofisticate chineze Wing Loong 2, despre care ONU susţine că au ucis un număr important de civili la întâmplare sau ca victime secundare ale atacurilor. Pe teren, sprijinul vine de la Egipt (trupe) şi de la companiile militare private ruse, dar şi de la trupele speciale ruse şi mercenarii din Sudan şi Ciad. În afara capabilităţilor de bruiere ruse, lunetiştii ruşi fac ravagii în linia întâi, în zonele cu lupte deschise.

Sursele americane specifică şi prezenţa apărării aeriene ruse pentru trupele lui Khalifa Haftar. În plus, în noiembrie, un UAV al SUA care lupta împotriva teroriştilor Al Qaeda şi ISIS refugiaţi în Libia a fost doborât de rachetele apărării anti-aeriene ruse. Evident, Rusia neagă orice rol şi prezenţă în Libia.

Lecţia învăţată a Turciei: avantajul ofensivei militare şi al asumării riscurilor pe teren

Turcia a învăţat lecţia avantajului implicării pe teren şi asumării riscurilor şi operaţiunilor militare. A văzut în Siria ce relevantă e implicarea în Idlib, Nord-Vestul Siriei – la vest de râul Eufrat – şi mai ales la est de Eufrat, în zona kurdă. Prezenţa pe teren îţi dă voie să stai la masă şi să ai un punct de vedere de apărat şi la negocieri de pace, şi la război. Asta face acum şi în Libia, deschizând fronturi noi şi intrând la mese noi de negociere sau forţând considerarea propriilor interese în Estul Mediteranei. Lucrând în Libia, se implică şi în tema refugiaţilor către Europa, care-i este cunoscută.

Pe de altă parte, Moscova stă cu prea multe bile în aer, gestionând cu greu mult prea multe dosare, tot mai multe dosare care mai de care mai complexe. Implicarea permite o formulă de prestigiu şi revenirea în prim-plan, dar antrenează şi costuri, unele financiare directe, altele simbolice, şi mai ales antrenează Rusia în jocuri diplomatice complexe, între actori diverşi, cu care nu trebuie să intre direct în conflict, chiar dacă se află pe baricade diferite. Nu întâmplător Putin ajunge miercuri la Ankara, cu una dintre cele mai dure agende.

În Libia, Rusia îl susţine pe Haftar, dar nu vrea nici să se lupte cu trupele turce, nici să-l îndepărteze pe Erdogan, cu care are relaţii complexe în Siria şi Orientul Mijlociu şi bilateral. Dar Turcia asigură Rusiei şi ieşirea la Mediterană din Marea Neagră, prin strâmtori. Antagonizarea nu e de bun augur pentru niciunul din cei doi lideri, iar uciderea soldaţilor armatei regulate a celuilalt nu avantajează dialogul.

Pe de altă parte, Erdogan vrea la masa de negocieri, mai ales în absenţa cvasitotală a europenilor şi a americanilor. Libia este un spaţiu pentru proiectarea intereselor şi zonă de argumente militare pentru mizele sale strategice în Mediterana de Est. Pe de altă parte, cea mai coerentă miză ar fi aceea de a echilibra situaţia de pe teren şi a intra, alături de Rusia, după regulile şi în modul cunoscut din Siria, în negocierile directe de împărţire a puterii şi controlului în Libia.

Jocul complex de putere din Libia între Rusia şi Turcia e cu risc mare şi poate cădea în confruntare directă explozivă. Dar poate fi şi expresia unei tactici a Ankarei de a escalada pentru a negocia de pe poziţii mai bune. Şi ambele state, Rusia şi Turcia, acţionează pornind de la prezumţia că şi în Libia, ca în Siria şi Afganistan, în curând poate şi în Irak, Statele Unite doresc retragerea din scenă.

Cât despre europeni, Italia, fostul colonist, nu are forţa şi resursele, la care se adaugă prezenţa problemelor politice interne majore, pentru a se implica dincolo de negocierile de stopare a fluxului de migranţi, în timp ce Franţa s-a implicat nefast şi a fost nevoită, după pierderi grele şi vizibile în trupele sale speciale, să se retragă din prim-plan, din teatru, acolo unde juca tot cartea lui Haftar, alături de Rusia.