Cutremur strategic: reaşezarea Europei în interior şi faţă de Orientul Mijlociu

Uniunea Europeană este în perioada de refacere strategică majoră. Mai întâi, un efort major a fost angajat de către Preşedintele Comisiei Europene la nivel intern, privind eliminarea pornirilor iliberale, ale zurbagiilor împotriva valorilor şi principiilor comune, ale statului de drept şi independenţei justiţiei, alinierea fără dubii pe baza angajamentelor asumate de toate statele membre şi totul prin intermediul

viitoarei politici bugetare a UE care condiţionează fondurile de coeziune ce susţine 4% din investiţiile publice poloneze şi 7% din cele ungare, supuse nu numai revizuirilor interne în favoarea refugiaţilor şi politicii de apărare PESCO, dar şi condiţionărilor clare pe principiile statului de drept.

Odată depăşită faza disciplinării celor mai puţin înclinaţi spre a respecta regulile Europei unite, pornire considerată mai periculoasă pentru Uniunea Europeană decât Brexitul, Europa are în faţă o nouă provocare, cea care ţine de reorientarea fluxurilor internaţionale şi de impactul major al mişcării aprovizionării şi dependenţei de petrolul rusesc în favoarea celui american şi din Orientul Mijlociu. Întărirea relaţiei transatlantice pe noile baze şi în noile condiţii ale SUA de furnizor de petrol pentru UE, dar şi dependenţa de Orientul Mijlociu readuce UE în prim planul intereselor din regiune şi din Golf, cu presiuni majore spre a se implica în regiune şi a găsi flexibilitatea necesară relaţiilor cu noii parteneri, dar şi o îndepărtare sensibilă de interesele unei Rusii tot mai absorbită de Asia şi suptă de resurse de vecinul său chinez.

Nu în ultimul rând, efortul redesenării relaţiilor strategice în Orientul Mijlociu va trece prin relaţiile UE cu Turcia lui Erdogan şi Iranul lui Rouhani. Iar perspectivele sunt distincte şi inedite, odată ce critica pentru regimul autoritar şi cezarismul islamic al lui Erdogan se confruntă şi cu eficienţa, creşterea economică şi nivelul de dezvoltare al Turciei ultimei decade, cu nivelul de satisfacere al populaţiei. Din celălalt punct de vedere, în cazul Iranului, eforturile combinate ale lui Emmanuel Macron şi Angelei Merkel pentru a convinge liderul SUA să nu se retragă din acordul nuclear cu Iranul la 12 mai e jucat în termenii poliţistului rău, poliţistul bun, unde un acord suplimentar se încearcă cu Iranul concomitent cu convingerea Teheranului să accepte supravieţuirea acordului nuclear şi fără SUA, care va accepta revenirea în acord doar după angajamente suplimentare asiguratoare, pe care Teheranul nu şi le doreşte astăzi. O epocă complexă de crize, reorientări strategice şi oportunităţi pentru Uniunea Europeană, odată ce coeziunea internă va fi restabilită cu mână forte.

FOTO Getty Images

Alinierea statelor şi revenirea la valorile comune: coeziunea prin tăieri de fonduri din bugetul UE şi condiţionalităţile anti-iliberale

Ieşirile în decor ale Poloniei şi Ungariei în materie de stat de drept au fost taxate de către instituţiile UE. Pentru că, dacă conservatorismul e acceptabil în contextul regulilor europene, iliberalismul şi încălcarea principiilor şi valorilor care stau la baza Tratatelor şi apartenenţei la Uniune nu sunt negociabile. Iar dacă suspendarea dreptului de vot în Consiliul UE şi Consiliul European pentru Polonia reclama o procedură complicate, potrivit articolului 7, iar Ungaria anunţase deja susţinerea prin veto, intrând ea însăşi, pe baza solicitării Parlamentului European, pe linia sancţiunilor de aceeaşi natură, bugetul UE pentru 2021-2027  nu mai poate fi blocat.

Deja Polonia a nuanţat substanţial legile sale împotriva independenţei justiţiei prin numirea judecătorilor pe canale politice. Partidul la guvernare a schimbat premierul, care a negociat cu Comisia Europeană şi se apropie de un compromis până la votul final de luna viitoare al controversatelor legi, astfel încât să iasă din raza de bătaie a sancţiunilor. Polonia are 4% din cheltuielile publice dependente de fondurile UE iar Ungaria 7%. Şi aici nu e vorba numai despre perspectiva de reducere a fondurilor de coeziune în favoarea fondurilor pentru imigranţi sau a fondurilor pentru politica agricolă comună pentru fondurile PESCO, ci e vorba deja despre condiţionarea tuturor acestor fonduri de respectarea principiilor, valorilor comune şi a tratatelor la care statele sunt parte, de bună voie, odată cu aderarea în UE.

Care ar fi principalele preocupări ale Comisiei Europene ce vor fi incluse în condiţionări? Mai întâi, evident, principiile independenţei justiţiei, statului de drept şi combaterii corupţiei, pe lângă principiile democratice de bază. Apoi e vorba despre separarea şi echilibrul puterilor în stat şi combaterea tendinţei ca o putere în statul democratic să le domine pe celelalte – Executivul sau Legislativul, de obicei. Apoi e vorba despre blocarea tentativelor de politizare a instituţiilor independente în stat. Iliberalismul nu suportă instituţii independente, care să iasă de sub controlul politic.

Jean Calude Junker, preşedintele Comsiei Europene, a decis ca, în cele 18 luni de mandat pe care le mai are, să încheie acest capitol al iliberalismului, considerat o ameninţare mai mare pentru unitatea Europei decât Brexitul.

În fine, şi cel mai grav, evitarea confundării unui Partid cu Statul, respectiv vechea sintagmă de Partid-Stat, când deciziile nu se iau în organismele constituţionale, în instituţiile statului, ci se iau în structura de conducere a unui partid. Tentaţia de a glisa de la prerogativele Guvernului sau ale Parlamentului spre cele ale controlului unui partid sunt considerate reprobabile, odată ce un guvern este votat în Parlament şi instalat prin vot de încredere, deci miniştrii care au depus jurământul exercită puterea executivă, nicidecum conducerea de partid, care se reprezintă pe sine şi interesele sale înguste, ca să nu mai vorbim că nu a fost votat de către Parlament şi nici nu a depus jurământul în faţa Preşedintelui ţării, în numele interesului comun.

Mai adăugăm aici şi tentaţia controlului parlamentar asupra Guvernului care să se exercite doar de către Majoritate, nu de către Parlament în întregimea sa, deci tentaţia dictaturii majorităţii în Legislativ, atât la acte normative cât şi la numiri, unde nu se mai respectă diversitatea şi reprezentarea în Parlament. Varianta poloneză de Curte Constituţională controlată de majoritate sau direct de Executiv prin numire, ca şi la curţile de justiţie, nu este acceptabilă, aşa cum nu e acceptabilă nici autonomia deplină a unei puteri în stat, justiţia, dacă nu e echilibrată de către celelalte puteri.

Condiţionalitatea e considerată de către Comisia Europeană o variantă de schimbare fundamentală a jocului şi ieşire din illiberalism. Jean Calude Junker, preşedintele Comsiei Europene, a decis ca, în cele 18 luni de mandat pe care le mai are, să încheie acest capitol al iliberalismului, considerat o ameninţare mai mare pentru unitatea Europei decât Brexitul. Deja unii paşi sunt sensibili şi în privinţa acţiunii lui Viktor Orban, cel mai recent ales şi mai zburdalnic lider din UE, care contestă politicile dar a ales să respecte verdictele Curţii Europene de Justiţie pe toate dimensiunile. A făcut-o cu acţiunea sa de a înlocui judecătorii de vârf şi cea privind independenţa instituţiei de protecţie a datelor personale. În ambele cazuri, Orban s-a conformat deciziilor curţii. La fel cum a fost nevoit să accepte şi hotărârea Curţii în chestiunea cotelor de migranţi, când aceasta a dat dreptate Comisiei Europene.

Acum la Curtea Europeană de Justiţie a plecat un nou caz de infringement, respectiv unul care blochează legea de finanţare externă, cu impact direct asupra Universităţii Central Europene finanţată de George Soros, dar şi a ONG-urilor şi a partidelor liberale anti-guvern. Mai mult, în dezbaterea din Parlamentul European privind blocarea/suspendarea Ungariei, referinţele directe au fost la utilizarea în scopuri nepotrivite a fondurilor europene de către oamenii de afaceri din preajma lui Orban, abonaţi privilegiaţi la fonduri europene. În plus, preocuparea majoră rămâne cea a politizării de partid a tuturor instituţiilor în profunzime, dincolo de zonele rezervate politicului, posturi de funcţionari publici ocupate cu camarila şi oamenii de partid care iau locul în întregul establishment, profesioniştilor independenţi. Schimbările produse în ultimele 3 mandate ameninţă deja perspectiva Ungariei pe termen lung.

FOTO Guliver / GettyImages / Ian Forsyth

Schimbare majoră în fluxurile petroliere: Arabia Saudită ia locul Rusiei în aprovizionarea UE

O schimbare majoră de magnitudinea unei reaşezări strategice are loc în această perioadă în ceea ce priveşte aprovizionarea cu petrol a statelor Uniunii Europene. Astfel, livrările din Rusia către statele occidentale au scăzut cu 19% în acest an, cantitatea fiind dirijată în schimb către China, pe conducta petrolieră dedicată. În contrapartidă, petrolul eliberat din Arabia Saudită şi statele din Golf au completat necesarul statelor UE.

Deja rafinăriile europene nu mai primesc cantităţile de petrol rus cu care erau obişnuite anii trecuţi. E vorba despre o scădere cu o cincime, o cantitate importantă atunci când faci o pivotare strategică majoră în sursele tale de aprovizionare cu petrol de la un furnizor, Rusia, către altul/alţii, Arabia Saudită. Iar o asemenea schimbare nu rămâne fără urmări la toate nivelurile, strategic, politic şi militar. Principalele porturi ruse din Marea Baltică şi Marea Neagră au mai puţin petrol livrat în timp ce livrările au scăzut către UE cu 19%, ele au crescut prin conductele petroliere cu China cu 43% numai în primele 3 luni ale anului, potrivit Bloomberg.

Orientul Mijlociu devine, astfel, într-o formă suficient de abruptă, important pentru Uniunea Europeană, ceea ce reclamă o repoziţionare majoră. Petrolul eliberat de către China, pentru că îi era destinat şi a fost înlocuit cu cel rus, va fi redirijat către pieţele europene. Un petrol mai bun şi obţinut la preţuri mai reduse, chiar dacă transportul său nu vine prin conducte ci pe petroliere. Nu înseamnă o schimbare de preţ, pentru că oferta de petrol OPEC rămâne în aceleaşi condiţii, convenite cu Rusia pentru a menţine un anumit nivel de preţ, circa 70 dolari pe baril, doar că profiturile se mută mai degrabă spre saudiţi şi statele Golfului decât spre Rusia lui Putin, care în noile condiţii şi acordurile pe termen lung cu China ar putea să aprovizioneze cu o cantitate mai redusă de resursă financiară bugetul rus.

Petrolul brut tip Ural al ruşilor oricum scădea vertiginos pe piaţa UE, ajungând deja al patrulea an consecutiv cu recorduri negative ale preţului. Se pare că în discuţie au intrat şi costurile traversării strâmtorilor de la Marea Neagră, Bosfor şi Dardanele, de către petrolierele încărcate la Novorossisk, şi acelea cu limite de tonaj, faţă de nivelul de resursă ce poate intra într-un petrolier ce vine din Golf pe marea deschisă sau chiar prin Canalul de Suez. Nivelul încărcării se regăseşte şi la Marea Baltică, la portul Primorsk, cel mai important port pentru exportul de petrol din Rusia. Evaluarea dimensiunii scăderii vine de la nivelul de încărcare şi solicitări a petrolierelor pe această rută comparativ cu cele din zona Golfului, unde solicitările de transport au crescut proporţional.

Evoluţia dinamică reclamă o reaşezare a intereselor strategice ale UE în raport cu Orientul Mijlociu, la o scară de relevanţă chiar mai mare decât o are azi SUA.

Prin conducte, prin porturile estice ale Rusiei - Kozmino, De-Kastri şi Prigorodnoye, Rusia exportă în China 30 milioane de tone petrol annual respectiv circa 600.000 barili pe zi anul trecut. Numai în primul trimestru, potrivit Transneft, livrările prin conducte în primele 3 luni ale anului au crescut cu 43% la 750.000 de barili pe relaţia Rusia-China.

SUA are de asemenea o componentă importantă de petrol livrat statelor UE, venit cu precădere din petrolul de şist exploatat. Exporturile americane către toate destinaţiile au atins un record de 2,3 milioane de barili de petrol săptămâna trecută, aşa cum cargourile petroliere transatlantice şi-au crescut substanţial numărul şi şi-au diversificat rutele. Rezultatul major este o recompunere a relaţiei transatlantice pe noile baze ce includ aprovizionarea cu petrol, dar şi o redesenare a spaţiului de interese energetice ale statelor Uniunii Europene de la Rusia la Orientul Mijlociu şi statele arabe, cu precădere statele din Golf.

La nivel strategic, evoluţia dinamică reclamă o reaşezare a intereselor strategice ale UE în raport cu Orientul Mijlociu, la o scară de relevanţă chiar mai mare decât o are azi SUA, dar reclamă şi un control şi supervizare de securitate mai mare pe transportul maritim la nivelul Atlanticului de Nord, cu preponderenţă zona Islanda-Marea Britanie-Norvegia, abandonată în ultima vreme sau măcar cu o prezenţă mai redusă, după cum o arată ultimele strategii militare britanice. Revenirea s-a făcut repede, dar e nevoie de timp pentru a securiza regiunea în faţa navelor de luptă şi a submarinelor ruse, după cum au anunţat-o deja autorităţile aliate.

Nu în ultimul rând, Marea Mediterană, cu precădere Estul Mediteranei, devine crucială în aprovizionarea cu petrol şi în securitatea energetică europeană, cu precădere, o zonă în care funcţionează din plin sistemul A2AD – Anti Area and Aircraft Denial, zona de interdicţie de survol a Rusiei - în zona Tartus-Latakia, în fond pe toată zona de est a Mediteranei. Deci rolul acelei incursiuni a Rusiei în Siria nu a fost doar securizarea bazelor sale militare cedate de regimul Al Assad, nu numai blocarea aprovizionării cu gaz din câmpul Leviathan, disputat de Egipt, Liban, Israel, autoritatea Palestiniană şi Cipru, cu drept de control asupra conductei subacvatice către Turcia şi Europa, ci şi pentru controlul, blocarea şi presiuni pe aprovizionarea cu petrol din zona Golfului a UE. O reaşezare de priorităţi şi abordări care e tot mai necesară şi mai actuală.

FOTO EPA-EFE / Sedat Suna

Turcia lui Erdogan: Sultanul în faţa alegerilor anticipate

Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Turciei, a anunţat alegeri anticipate pentru 24 iunie. Alegeri prezidenţiale şi parlamentare deodată. Anunţul vine la scurt timp după ce a fost prelungită pentru încă 3 luni starea de urgenţă care a fost lansată în urma tentativei de puci din 15 iulie 2016, unul dintre momentele majore de traumă pentru Turcia şi pentru actualul preşedinte, vânat pentru a fi ucis mai întâi la vila unde petrecea vacanţa cu familia, apoi vânat cu avioanele de vânătoare care voiau să doboare aeronava prezidenţială. A fost prevenit şi salvat atunci de către Hakan Fidan, atotputernicul şef al serviciilor de informaţii turce, MIT, în timp ce, în mod la fel de bizar, avioanele care trebuiau să-l doboare au revenit la bază pentru că rămăseseră fără combustibil.

Deşi blocat în aer şi interzis pe aeroportul din Istanbul, Erdogan a reuşit să aterizeze şi să preia frâiele răsturnării mişcării puciste. Ce a urmat ştim cu toţii: epurări masive în toate domeniile, blamarea mişcării Hizmet a clericului Fetullah Gulen, etichetarea drept mişcare teroristă şi stat paralel a tuturor celor care au absolvit şcolile Gulen şi comunicau pe o aplicaţie specială de internet, arestări în masă. Turcia a cerut extrădarea lui Gulen din SUA şi închiderea şcolilor guleniste din 170 de ţări, denunţând mesianismul cultului şi dorinţa de dominaţie globală, şi acuzând şcolile ca fiind centre de influenţă şi propagare a doctrinei guleniste, deci parte a „mişcării teroriste FETO – Organizaţia Teroristă Fetullah Gulen”.

De ce alegeri anticipate? Mai întâi pentru a revalida victoria AKP şi a lui Erdogan, care pare să nu aibă încă nici un contracandidat. Apoi pentru a prinde pe picior greşit partidul kurzilor, despre care nu se mai ştie dacă va intra în Parlament (unde pragul e de 10%) şi mai ales pentru a bloca ascensiunea doamnei Meral Aksener, plecată din partidul AKP împreună cu un grup de nemulţumiţi, pentru a fonda partidul Iyi Party, la care s-au raliat adepţi şi din partidul naţionalist MHP (partener de coaliţie a lui Erdogan azi) şi din partidul kemalist de opoziţie CHP, şi din partidul kurzilor.

Acum, e neclar încă dacă doamna Aksener va putea candida la prezidenţiale, eventual de la un alt partid, şi dacă partidul său va putea avea candidaţi, pentru că în Turcia trebuie să treacă 6 luni de la primul congres naţional al partidului până să poată candida la primele alegeri, şi se pare că şi aici sunt controverse. Totuşi, realist vorbind, AKP şi Erdogan nu ar trebui să aibă probleme, actuala campanie electorală fiind estimată ca fiind un galop de sănătate pentru actuala putere.

Încălcarea drepturilor omului este acuzaţie constantă, sunt oameni în închisori, sistemul de verificare a contestaţiilor celor epuraţi e de durată şi anevoios, Erdogan conduce cu mână forte, iar opoziţia nu poate spera la nici o conciliere.

Preşedintele Turciei are câteva mari atuuri. Mai întâi, e om politic de forţă şi a câştigat bătălia cu puciştii şi şi-a aneantizat opoziţia, care e fie în închisori, fie în exil. Apoi la nivel politic, pare să nu poată fi bătut de principalul rival, partidul kemalist secular CHP, Partidul Republican al Poporului, al cărui lider, Kemal Kilicdaroglu, nu a câştigat nici o bătălie electorală de la preluarea puterii de către Erdogan în Turcia. Apoi cetăţeanul mediu turc este încă mulţumit, deşi perspectivele economice nu par atât de bune faţă de cele 7,5% creşterea în 2017, de trei ori mai mult ca media europeană. Şi asta pare să fie un motiv pentru anticipate, perspectiva de înrăutăţire a situaţiei economice în Turcia, inflaţie, scăderea lirei, lipsa investiţiilor străine.

Dar poate cele mai importante atuuri rămân realizările lui Erdogan din ultimii ani: o infrastructură fantastică, care se vede peste tot în Turcia - străzi, autostrăzi, poduri, clădiri, o adevărată explozie a construcţiilor; apoi o dezvoltare a serviciilor către cetăţeni – sănătate şi educaţie, cu precădere, dar şi componenta socială şi culturală bine reprezentată. Turcia are unul dintre cele mai performante sisteme de sănătate din lume, care deja a devenit alternativa mai apropiată şi dorită a AKH de la Viena de către românii mai cu dare de mână; în fine, calitatea resursei umane, a personalului din administraţie şi de la nivel politic.

Pe această ultimă componentă, Turcia are oameni extrem de bine pregătiţi, absolvenţi de universităţi occidentale de top, ocupă toate poziţiile publice de către persoane cu acest nivel de pregătire, cu experienţă, o încântare să stai de vorbă cu ei. Nivelul de sub-secretar de stat, secretari şi miniştri e nivel politic, şi aici ajung în primul rând oameni care au lucrat în minister şi au parcurs etajele ierarhice înainte de a intra în politică. Deci meseriaşi, specialişti, care acum servesc partidul, dar cu cunoaşterea profundă a domeniului pe care-l conduc.

E adevărat că încălcarea drepturilor omului este acuzaţie constantă, sunt oameni în închisori, sistemul de verificare a contestaţiilor celor epuraţi e de durată şi anevoios, Erdogan conduce cu mână forte, iar opoziţia nu poate spera la nici o conciliere. Asociaţiile de jurnalişti, jurişti, profesori, partenerii militarilor din străinătate au proteste periodice împotriva arestărilor masive, în grup. De asemenea, în birourile guvernamentale sau la Preşedinţie, baticul negru, sobru, care acoperă tradiţional părul femeilor, e semn de dorinţă de promovare, de respectare strictă a austerităţii şi conservatorismului religios, chiar dacă pe stradă fiecare circulă cum îşi doreşte. Totuşi femeile sunt prezente în administraţie peste tot. Iar orice cadou lichid, un vin bun, poate fi considerat o ofensă, mai ales dacă e oferit în public.

Donald Trump şi Emmanuel Macron FOTO EPA-EFE

Ţinta Iran: UE şi SUA se joacă de-a poliţistul rău/poliţistul bun

Preşedintele Emmanuel Macron a făcut o vizită la Washington, pentru a-l întâlni pe omologul său Donald Trump. După ce s-au întâlnit deja cu toţii, lideri ai celor 7 cele mai industrializate ţări din lume, la nivel de miniştri de Externe, la reuniunea G7 din Toronto, la Washington vine şi doamna Merkel. O adevărată ofensivă europeană pentru a calma lucrurile şi a aplana tensiunile mai întâi pe cele bilaterale, apoi pe cele legate de viziunea diferită asupra unor teme mondiale. Iar principalul subiect care arde este acordul cu Iranul.

Donald Trump a ameninţat încă din campanie că Iranul va deveni ţintă. E vorba, fireşte, în primul rând despre denunţarea acordului nuclear care prevede moratoriul privind îmbogăţirea uraniului dincolo de necesităţile medicale de către Iran şi despre controlul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică asupra rezervei şi capacităţilor de producere a uraniului îmbogăţit, respectiv ridicarea embargoului/ sancţiunilor împotriva Iranului. Peste toate, e vorba despre ameninţarea pe care o reprezintă Iranul în regiune, în Siria, Irak, Liban, Yemen şi despre perspectiva atacării poziţiilor iraniene şi din Siria şi din alte regiuni ale Orientului Mijlociu şi ţărilor din Golf.

Deja se vorbeşte despre preocuparea CIA şi DIA, agenţiile de informaţii externă civilă şi militară ale SUA, în legătură cu livrări masive de tehnologie militară făcute de către Iran, imediat după atacul împotriva programului chimic sirian, despre îngrijorarea Israelului în raport cu aceste capacităţi militare, mai ales că recent a fost doborât un avion de către antiaeriana siriană – care nu ar putea să atingă avionul F15 decât dacă s-a apropiat fizic prea mult şi la joasă altitudine de facilitatea unde era amplasat sistemul S125 sau S200 de provenienţă rusă. Rusia are amplasate propriile sisteme antiaeriene S400, mai mult, a decis să livreze sisteme S300 Siriei, după atacul americano-franco-britanic. Deci îngrijorarea americane privind acţiunile Iranului continuă.

Ambiguitatea a fost trăsătura definitorie a rezultatelor vizitei preşedintelui Franţei în SUA.

Aici SUA şi UE joacă un joc de-a poliţistul rău şi poliţistul bun. SUA anunţă anularea şi ruperea acordului nuclear cu Iranul. Mai mult, anunţă că a fost semnat pe baza unor condiţii inacceptabile, şi că trebuie denunţat. Până la 12 mai, Donald Trump va face anunţul. În plus, a ameninţat Iranul că, dacă reia producerea de material pentru programul nuclear, va primi un răspuns fără precedent, cu referire la bombardamente sistematice în Iran.

Asta vor să prevină liderii europeni, care susţin în continuare acordul. Şi încearcă să nu piardă instrumentul de constrângere a Iranului pe care-l stabileşte actualul mecanism, în primul rând, apoi încearcă să evite deschiderea unui nou front de confruntare cu Iranul al SUA şi al Occidentului. În acelaşi timp, aliaţii europeni ai SUA se chinuiesc, cu referiri inclusiv la schimburile bilaterale şi taxele anunţate de administraţia Trump, să evite orice semn public de divergenţă cu SUA, pentru a menţine vizibilitatea şi coerenţa unităţii Occidentului şi dincolo de interesele comune.

În raport cu Iranul, lucrurile sunt şi mai complicate. Iar Emmanuel Macron pare să fi venit cu o propunere a unui acord nou, suplimentar, pe care Franţa şi Germania s-ar angaja să-l negocieze cu Teheranul în aşa fel încât cel originar să nu fie denunţat de către SUA. Preşedintelui Trump pare să-i fi surâs ultima variantă de acord, soluţia cu acordul suplimentar. E totuşi de văzut dacă şi Iranul consimte la noi angajamente mai puternice şi mai restrictive, pentru a evita noi sancţiuni şi a le vedea ridicate pe cele încă existente.

Vizita pe care o va efectua cancelarul Angela Merkel la Washington va fi decisivă. Probabil că vom avea şi o comunicare mai clară, dacă nu cumva negocierile cu Teheranul vor fi mult mai anevoioase sau există un refuz complet de a rediscuta tema acordului nuclear de către partea iraniană, mai departe de cele care s-au convenit deja. În orice caz, ambiguitatea a fost trăsătura definitorie a rezultatelor vizitei preşedintelui Franţei în SUA. O ambiguitate ce marchează stagnarea, semnalează optimismul moderat în legătură cu noua propunere, o formă de acord nuclear suplimentară celei existente, dar care nu exclude anunţul lui Donald Trump din 12 mai privind retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul.