Cu ce probleme se confruntă NATO după războiul din Libia

Jamie Shea

Cea mai mare problemă a NATO în acest moment, după cum a arătat războiul din Libia, este absenţa armelor inteligente, a capacităţilor de realimentare, a dronelor şi o masivă dependenţa de Statele Unite pentru toate acestea, spune Jamie Shea, adjunctul asistentului secretarului general al NATO pentru ameninţări emergente de securitate, într-un interviu pentru FP România.

Operaţiunea din Libia a expus printre altele golurile NATO în materie de active militare vitale desfăşurării operaţiunilor expediţionare. În trecut, NATO a propus numeroase iniţiative -Defense Capabilities Commitment (DCI), Prague Capabilities Commitmment (PCC)- gândite special pentru a pune capăt acestor lipsuri. De ce au eşuat acestea?

Înainte să începem trebuie să precizăm din capul locului că operaţiunea NATO din Libia a fost un succes. Alianţa a reuşit să-şi îndeplinească obiectivele fixate, să minimizeze pierderile accidentale în rândul civililor. A fost probabil una dintre cele mai curate campanii militare din istoria recentă. Alianţa nu a colapsat. Trebuie să ne amintim toate aceste aspecte pentru a nu crea impresia că NATO nu a funcţionat. Tot ce am avut nevoie a fost oferit. Pe de altă parte, problema semnalată este reală. Cu siguranţă că trebuie să învăţăm din lecţiile acestei campanii. În raport cu iniţiativele menţionate trebuie să fim conştienţi că astăzi avem aliaţi cu armate profesioniste, capabile să mobilizeze mult mai uşor forţe de reacţie rapidă. Din această perspectivă, care ţine de restructurarea şi profesionalizare armatelor naţionale putem să observăm un progres real. Problema constă în duplicarea pieţelor europene de apărare. Cea mai mare parte a sistemului european de apărare rămane finanţată şi organizată naţional. Un lucru în regulă într-un timp în care bugetele apărării erau largi şi generoase. Dar acum, această paradigmă nu mai este adecvată. 90% dintre forţele europene sunt în proprietate naţională, 70% dintre contractele europene de apărare sunt finanţate cu resurse naţionale, avem prea multe programe diferite de antrenament pentru piloţii de elicoptere, prea multe reţele logistice, prea multe academii naţionale. Într-un timp în care statele europene au ajuns să coopereze în domeniul fiscal şi economic este ciudat că ele nu au reuşit să-şi integreze mai mult forţele militare. Văd criza ca o oportuninate, ca o presiune care ar trebui să îi împingă pe europeni spre dezvoltarea unor capacităţi cu adevărat multinaţionale bazate pe punerea în comun a diverselor active naţionale.
 
Dacă în trecut, când banii nu erau o problemă, programe esenţiale pentru dotarea NATO cu echipamentele esenţiale au eşuat, ce vă face să credeţi că acum, când banii sunt o problemă, europenii îşi vor respecta angajamentul de a finanţa un sistem de apărare antirachetă?

Atunci când vorbim de ameninţări de securitate, întotdeauna există bani pentru cele mai urgente lucruri. Şi trăim într-o lume în care 30 de state au capacităţi balistice, printre care şi Iranul care testează sisteme de rachete cu rază de acţiune din ce în ce mai extinsă. Aceasta este una dintre cele mai urgente ameninţări de securitate pentru teritoriul european. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă o rachetă cu încărcătură chimică sau biologică ar cădea mâine într-un oraş european. Ar produce un haos de neimaginat cu efecte globale. Apărarea antirachetă nu era posibilă în urmă cu câţiva ani, acum este şi sincer, având în vedere că americanii plătesc pentru cea mai mare parte a acestui sistem, nu este atât de scump comparativ cu alte programe militare. În esenţă europenii nu trebuie să pornească de la zero pentru a construi ei înşişi acest sistem. Dar când ne uităm în Europa vedem că această integrare deja se întâmplă: francezii şi britanicii au încheiat un nou tratat pentru a coopera în domeniul submarinelor nucleare şi al dronelor, statele scandinave colaborează în dezvoltarea apărării aeriene, statele Beneluxului cooperează în achiziţionarea de F16 şi în domeniul forţelor navale. Vedem practic cum statele vecine de aceeaşi mărime, cu o structură defensiva şi programe similare ajung la concluzia că „punerea la comun” este calea. Până să vină de sus în jos, de la Bruxelles, vedem cu o serie de iniţiative de jos în sus devin deja realitate.
 
Cât de diferită este astăzi Forţa de Răspuns a NATO (NRF), faţă de conceptul iniţial? Este operaţională? Şi are potenţialul de a-şi îndeplini cea mai recentă misiune decisă prin Noul Concept Strategic al NATO-cea de apărare teritorială?

Cum se întâmplă în general cu toate aceste iniţiative militare se observă cum conceptul iniţial era prea ambiţios. Exact ce s-a întâmplat şi cu „Headline Goal-ul” Uniunii Europene. În criză este dificil să păstrezi 20.000 de militari ca forţă în „stand-by” la pachet cu toată infrastructura aeriană necesară. Celălalt aspect este unul operaţional. Miniştrii Apărării au venit adeseori şi mi-au spus: am un batalion. Preferi să fie într-o forţă în „stand-by” (precum NRF) sau preferi să meargă în Afganistan. Sigur că răspunsul meu a fost, Afganistan, pentru că acolo există o nevoie imediată. Trebuie să recunoaştem că nu este foarte uşor să avem aceste forţe în „stand-by” pentru ceva ce s-ar putea întâmpla când ai goluri masive pe care trebuie să le umplem astăzi într-o operaţiune reală. De aici necesitatea de a reduce, adapta conceptul iniţial pentru a corespunde necesităţilor operaţionale pe care forţele de reacţie rapidă le implică. Totodată am observat că pentru a deplasa Forţa de Reacţie Rapidă este nevoie de o finanţare comună. Spania a deplasat această forţă în 2006 în Kashmir, apoi a trebuit să achite singură toată factura. Este foarte dificil pentru o ţară să suporte singură aceste cheltuieli. Ştim acum că avem nevoie de o finanţare comună ca stimulent pentru celelalte state membre să contribuie la această forţă şi să o facă expediţionară. O schimbare majoră vine acum din perspectiva articolului 5. Iniţial, Forţa de Răspuns a NATO a fost gândită pentru a derula operaţiuni „out of area”. Astăzi, pe fondul Noului Concept Strategic, Forţa de Răspuns a NATO are misiunea de a exprima solidaritatea şi angajamentul NATO în potenţiale situaţii de articol 5, pe teritoriul NATO. În ciuda presiunilor Afganistanului şi a celor bugetare, Forţa de Răspuns a NATO este cu siguranţă în viaţă şi activă.
 
Britanicii au propria doctrină de contrainsurgenţă, la fel şi americanii, dar nu şi NATO. Cum poate Alianţa spera să aplice în Afganistan o strategie coerentă în absenţa unei doctrine comune (a unui “mindset” omogen)?

Cred că cel mai important lucru este să facem lucruri împreună. Este bine să ai o teorie, dar este şi mai bine să ai o practică, o experienţă comună. Personal cred că este preferabil ca teoria să ajungă din urmă practică, decât ca practica să urmărească teoria. Dacă ne uităm la situaţia din Afganistan avem astăzi mult mai multe ţări implicate în sud şi est, care aplică principiile contrainsurgenţei, state cu armate care o eliminaseră complet din cultura lor, atunci când au ajuns în Afganistan, în 2003. Sigur că am început cu tradiţii naţionale diferite. Cultura militară britanică era inspirată de experienţa Belfastului din Irlanda de Nord, un context predominant urban, foarte diferită de cultura americană modelată în junglele Vietnamului. Sunt convins că vom avea o doctrină comună de contrainsurgenţă după Afganistan. Dar acum cred că mai important este să fim capabili să operăm colectiv, chiar dacă teoria va trebui să fie ajustată retroactiv.
 
Polonia a fost o ţară orientată tradiţional spre „tăierea grăsimii şi păstrarea muşchilor”. Cum vedeţi iniţiativa poloneză de a propune o celulă operaţională la nivelul UE, dublând structuri de comandă şi control deja existente la nivelul NATO (şi care în baza aranjamentelor Berlin Plus puteau fi accesate de UE)?

Este o decizie a UE nu a NATO. Este o iniţiativă propusă de Polonia dar care se bucură de susţinerea triunghiului de la Weimar. Totuşi, dintr-o perspectivă NATO şi cred că şi multe state din UE simt acest lucru, astăzi aspectul central, în Europa, este să producem „capabilităţi”. Structurile de comandă şi control sunt desigur importante. Nu poţi avea un corp fără cap sau picioare fără creier. Asta este de la sine înţeles. Dar cea mai mare problemă a momentului, după cum a arătat Libia, este absenţa armelor inteligente, a capacităţilor de realimentare, a dronelor, a operatorilor antrenaţi în coordonarea focului şi o masivă dependenţa de Statele Unite pentru toate acestea. Nu spun că UE nu trebuie să creeze un cartier operaţional. Este decizia UE. Însă aspectul esenţial este să nu ne imaginăm că „headquarter”-ul operaţional reprezintă în sine o capacitate militară eficientă.   

Jamie Shea este adjunctul asistentului secretarului general al NATO pentru ameninţări emergente de securitate.