Un NATO fără SUA?

În ediţia curentă a FP România, un influent expert american propune inimaginabilul: o Alianţă Nord-Atlantică exclusiv europeană. Pacificarea Europei este ireversibilă, iar NATO a devenit mai mult un club onorific decât un vehicul de proiectare a puterii euroatlantice. La ce bun atunci prezenţa SUA în Alianţă?

De-a lungul dezastruosului secol 20, locuitorii lumii libere democratice au ajuns în număr tot mai mare la concluzia: războiul nu rentează şi de obicei nu funcţionează. După cum scrie istoricul James J. Sheehan în excelenta sa carte “Where Have All the Soldiers Gone?”, ţările care dispun de cea mai mare capacitate de a folosi forţa pentru a-şi îndeplini obiectivele politice şi-au pierdut entuziasmul de a o face. În timp, ele au întors spatele războiului.
Bineînţeles că persistă şi excepţii. SUA şi Israel au rămas neclintite în determinarea lor de a utiliza războiul şi a-i demonstra utilitatea.
Totuşi, cu Europa, este altceva. Deja în zorii acestui secol, europenii nu mai aveau chef de luptă. Schimbarea nu a fost doar una politică. A fost una profund culturală.

Ireversibil pacificaţi

Leagănul civilizaţiei occidentale – şi incubatorul ambiţiilor care au înecat epoca contemporană în sânge – devenise profund nerăzboinic. Ca o consecinţă, oricât de dispuşi sunt să cheltuie bani pentru actualizarea muzeelor militare sau menţinerea memorialelor războiului, europenii zilelor noastre au devenit cu totul zgârciţi când vine vorba să adune şi să echipeze armate pentru luptă.


Această pacificare a Europei este foarte probabil să se dovedească ireversibilă. Şi chiar dacă ar fi posibilă trezirea din nou a unei afinităţi pentru război printre, să zicem francezi şi germani, de ce ar vrea asta o persoană întreagă la minte? De ce să nu li se permită europenilor să se ţină ocupaţi cu nesfârşitul lor process de unificare europeană? Îi ţine departe de necazuri.


Washingtonul, însă, acceptă cu greu acest dar extraordinar – obţinut parţial prin sacrificiul soldaţilor americani – al unei Europe care a depus armele. În schimb, administraţiile americane, una după alta, au făcut presiuni, au îndemnat, au tentat şi au intimidat democraţiile europene ca să-şi asume o porţie mai semnificativă din responsabilitatea de a menţine ordinea mondială şi de a implementa normele liberale. În termeni concreţi, această încercare de a reaprinde spiritul marţial al Europei s-a tradus în încercarea de transformare a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord dintr-o alianţă defensivă într-un instrument de proiectare a puterii. Scopul Washingtonului este acesta: preluarea unei organizaţii inspirate de logica Războiul Rece, creată ca să îi controleze pe germani, să îi ţină departe pe ruşi iar pe americani înăuntru, şi să fie transformată într-un aranjament post-Război Rece în care Europa să subscrie globalismului american fără, bineînţeles, să îi fie permis să aibă ceva semnificativ de spus în privinţa politicii SUA.

Deficitele Alianţei

Însă, aliaţii nu prea s-au lăsat cooptabili în această privinţă. E adevărat, NATO a devenit mai mare – acum 20 de ani erau 16 state membre, iar în prezent sunt 28 – dar preţul extinderii a fost diminuarea coeziunii. Cândva o organizaţie cu o capacitate considerabilă, astăzi NATO seamănă cu un club la care poate adera aproape oricine, inclusiv “puteri militare” precum Albania sau Croaţia.


Un club cu criterii de intrare laxe este puţin probabil să inspire respect, chiar şi din partea propriilor membri. De exemplu, în NATO, ţinta cheltuielilor de apărare, asupra căreia s-a convenit, este un neînsemnat procent de 2% din PIB. Anul trecut, în afară de SUA, doar 4 state membre au respectat acest procent.


Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa – astăzi ca întotdeauna, un general american – încă mai prezidează cu splendoare peste cartierul general al NATO din Belgia. Şi totuşi, el, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa impune cam tot atât cât decanul unei universităţi de mărime medie. El nu este un commandant. Este un suplinitor. Titulatura sa impresionantă de Comandant Suprem al Forţelor Aliate din Europa, o relicvă a celui de al doilea război mondial, este mai curând o poziţie onorifică, cam ca atunci când spui Regele Elvis sau Bruce cel Tare.


Cine are cei mai mulţi soldaţi? Contabilizând şi rezerviştii, armata Rusiei este de opt ori mai mare decât cea a SUA – o enormitate de 21 de milioane de militari prin comparaţie cu cele 2,5 milioane de militari americani. Alte ţări au şi ele vaste rezerve, inclusiv Coreea de Nord şi Coreea de Sud, fiecare cu câte aproximativ 4,5 milioane gata să fie chemate la datorie. În ce priveşte armatele regulate, cu ale sale 2,2 milioane de militari, forţa activă a Chinei este cea mai mare din lume, de aproape două ori mai mare decât cea a vecinei sale, mai mult decât neprietenoasă, India.


Afganistanul oferă cel mai important indicator care arată încotro se îndreaptă încercarea SUA de a cultiva un nou NATO care îşi flexează muşchii; este testul decisiv care poate dovedi dacă alianţa este capabilă să coordoneze misiuni pe scară largă în afara teritoriului său. Iar după 8 ani, rezultatele sunt dezamăgitoare. Plângerile legate de curajul şi angajamentul soldaţilor NATO au fost puţine. Există însă numeroase nemulţumiri legate de numărul lor limitat şi echipamentele lor logistice inadecvate. Un factor care complică enorm a fost şi este tendinţa guvernelor naţionale de a impune restricţii unde şi cum să opereze trupele lor. Rezultatul a fost şi este disfuncţionalitatea.

Când anul trecut faimoasa evaluare privind situaţia din Afganistan a generalul Stanley McChrystal a ajuns în presă, cei mai mulţi observatori s-au concentrat pe cererea lui pentru trupe americane suplimentare. Totuşi, raportul era de asemenea o cerere usturătoare de schimbare în cadrul Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF). “ISAF trebuie să îşi schimbe cultura sa operaţională, ISAF trebuie să îşi schimbe modul în care funcţionează”, a scris el. “Comandamentele subordonate ISAF trebuie să înceteze a mai duce campanii de luptă separate”. Generalul american nu a găsit mai nimic lăudabil în performanţa ISAF.


Dar propunerile lui McChrystal pentru repararea ISAF se lovesc frontal de două realităţi de neclintit. În primul rând, guvernele europene au ca prioritate bunăstarea socială, înainte de orice alte consideraţii – inclusiv finanţarea forţelor lor armate. În al doilea rând, guvernele europene au o toleranţă extrem de redusă pentru pierderi. Astfel că răspunsul, încropit şi împovărat de condiţii al europenilor la cererea lui McChrystal pentru întăriri – câteva batalioane aici, câteva zeci de instructori acolo, ceva contabilitate creativă în numărarea ca nou sosite a unităţilor desfăşurate de fapt acum luni de zile – nu este deloc surprinzător.


Asta nu înseamnă că NATO este lipsită de valoare. Dar chiar sugerează că, a te baza pe alianţă pentru a susţine o contrainsurgenţă prelungită cu scopul de a-i aduce cu forţa în lumea modernă pe afganii care se opun, este la fel de lipsită de sens ca aşteptarea ca “războiul drogurilor” să scadă apetitul lumii pentru diverse substanţe interzise. Aşa ceva nu se va întâmpla.

Un NATO european

Dacă NATO are un viitor, îşi va găsi viitorul înapoi acolo unde a şi început: în Europa. Misiunea fondatoare a NATO de a garanta securitatea democraţiilor europene nu şi-a pierdut deloc din relevanţă. Deşi ameninţarea sovietică a dispărut, Rusia rămâne. Iar Rusia, deşi nu mai este o superputere militară, nu se califică tocmai ca o ţară cu interese statu quo. Kremlinul dospeşte ranchiună şi nemulţumiri, nu puţine dintre ele pornind din chiar extinderea constantă a NATO spre est.


Aşa că să lăsăm NATO să se ocupe de această nouă (sau reziduală) problemă rusă. Europenii zilelor noastre – chiar şi cei cu o pronunţată aversiune pentru război – sunt întru totul capabili să găsească modalităţile de apărare necesare pentru a contrabalansa o ameninţare estică mult mai redusă. Aşa că de ce să nu garanteze cetăţenii Franţei şi Germaniei pentru integritatea teritorială a Poloniei şi Lituaniei, în loc să cerem fără rezultat ca europenii să îşi asume responsabilităţi pe care nu pot şi nu vor să şi le asume în celălalt colţ al lumii?


Aşa cum Nixon a deschis calea spre Beijing, cum Sadat a zburat la Ierusalim, cum Reagan a decis că Gorbaciov era diferit de alţi sovietici, SUA ar trebui să îndrăznească să facă ceva inimaginabil: să permită NATO să se dezvolte într-o organizaţie europeană, condusă de europeni ca să servească nevoilor europene, garantând siguranţa şi bunăstarea unei Europe care este întreagă şi liberă şi mai mult decât capabilă să îşi administreze propriile afaceri.


Şi la fel cum s-a întâmplat cu Nixon, Sadat şi Reagan, odată ce lucrul e înfăptuit, toată lumea va întreba: de ce nu ne-am gândit la asta mai devreme?

Andrew J. Bacevich este professor de istorie şi relaţii internaţionale la Universitatea Boston

În ediţia următoare a revistei, care apare luni 10, FP publică argumentele contrare acestei teze.