Va găsi Israelul vreodată pacea? Asemănarea dintre Războiul de Yom Kippur şi conflictul de Ramadan

Zilele acestea asistăm la repetarea unui fenomen petrecut în urmă cu 41 de ani. În timpul sărbătorii evreieşti de Yom Kippur, israelienii sunt atacaţi de o coaliţie formată de egipteni şi sirieni, care nu concep existenţa unui stat non-arab pe teritoriile stăpânite de popoarele arabe.

La acest motiv, se adaugă şi cauza palestiniană, care până în anii 1980 au reprezentat un impuls pentru statele arabe de a încerca să suprime puterea Israelului. Problema palestiniană se pare că nici până în zilele noastre nu şi-a găsit o rezolvare cât de mică. Vedem încontinuu militanţi Hamas şi organizaţii paramilitare şi teroriste care folosesc diverse metode pentru a putea submina puterea statului israelian, dintre care cele mai frecvent utilizate sunt cele de teroare. Conflictul, din punctul meu de vedere, a atins însă în această perioadă un punct critic. Nu doar că trupele Hamas au încălcat sfinţenia sărbătorii de Ramadan, dar în plan internaţional, mişcarea şi întregul plan nu au avut nici un fel de susţinere. Cu alte cuvinte, Hamas nu a făcut altceva decât să aprindă o scânteie pentru un foc pe care nu îl poate controla. Ce este în schimb foarte interesant, este că nici Israelul, ale cărui trupe şi muniţii au creat un dezastru în Fâşia Gaza, dar nici cei care au pus la cale atentatele care au deschis acest conflict armat – chiar dacă au fost revendicate de Hamas, nu vreau să arăt cu degetul spre o anumită facţiune din zonă, întrucât fiecare are partea lui de vină în povestea palestiniană – nu au fost sancţionaţi, nici măcar în mod verbal.

Ce a reprezentat Războiul de Yom Kippur şi de ce l-am asociat fenomenului care se petrece în zilele noastre în Fâşia Gaza? Pentru a putea explica războiul, trebuie să prezint, pe scurt, sărbătoarea cunoscută ca „Yom Kippur”. Pentru religia evreiască, Yom Kippur este ultima şi cea mai importantă sărbătoare din cele zece „Zile ale Penitenţei” (în ebraică: Yamim Noraim) care încep Anul nou evreiesc şi reprezintă ziua ispăşirii şi a postului negru. În această zi, oamenii nu merg la muncă, ci se reunesc în sinagogi pentru a se ruga spre iertarea păcatelor.

La sfârşitul zilei de 5 octombrie 1973, pe străzile pustii ale unei localităţi israeliene îşi fac apariţia mai multe automobile, lucru care alimentează teama oamenilor şi îi face să strige „Război! Război!”. Într-adevăr, la această dată, se declanşează un atac surpriză al unei coaliţii egipto-siriene, pe două flancuri. În primul rând, pe un flanc egiptean, unde aproximativ 70.000 de militari atacă Israelul prin mai multe puncte ale Canalului Suez, reuşind astfel să reia controlul Peninsulei Sinai. În al doilea rînd, pe flancul sirian, circa 1400 de tancuri siriene, completate de divizii de artilerie şi aviaţie atacă prin înălţimile Golan, forţând retragerea trupelor israeliene staţionate. Să ne oprim puţin asupra punctului strategic pe care l-au reprezentat înălţimile Golan. Trebuie reamintit că în momentul în care Israelul s-a fondat ca stat, a căutat să aibă graniţe cât mai uşor de apărat, iar cele mai apropiate puncte strategice erau Peninsula Sinai şi înălţimile Golan. Este foarte uşor de înţeles pentru toată lumea de ce Peninsula Sinai era un punct esenţial. Revenind la graniţa siriană, linia Golan are o lungime de 65 de kilometri şi o creştere graduală de înălţime pe direcţia sud-nord, atingând în partea nordică pante de aproape 45°. Acest lucru explică de ce pentru Israel, este un punct esenţial care ar fi stăvilit o perioadă orice atac sirian. La aceste caracteristici naturale, se mai adaugă şi caracteristicile create de mâna omului. Linia defensivă israeliană era formată dintr-un şant anti-tanc de aproximativ 6 metri lăţime, cu 17 puncte de observaţie şi puncte fortificate, 112 cazemate şi un câmp minat.

De ce am insistat pe descrierea înălţimilor Golan şi modul israelian de apărare? În primul rând pentru a dovedi că doctrina sovietică de luptă pe care statele „prietene” comunismului o îmbrăţişau era ineficientă. Cu toate acestea, israelienii au fost luaţi prin surprindere. În al doilea rând, pentru a dovedi că un sistem de apărare bine pus la punct nu înseamnă în mod automat că acesta nu poate da greş. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în conflictul recent. Nimeni nu s-a aşteptat ca de sărbătoarea Ramadanului, atacurile teroriste să se înteţească. Am spus „să se înteţească” pentru că anul 2014 a fost plin de asalturi ale liderilor Hamas asupra Israelului. Numai în luna ianuarie s-au trimis 22 de rachete şi 4 mortiere din zona Fâşiei Gaza spre Israel. În martie, forţele navale israeliene interceptează un transport de rachete cu rază lungă de acţiune, provenite din Iran.

Dar de departe luna iulie este cea mai „bogată” în bombardamente şi este şi ceea ce a provocat retalierea masivă a Israelului. Aceasta este luna în care Israelul începe să bombardeze Fâşia Gaza, în cadrul operaţiunii „Protective Edge”, provocând, în primul rând, panica în jurul civililor, şi cel mai grav moartea a peste 1500 dintre aceştia. Analizat după standardele ONU, pentru acest lucru, Israelul ar fi trebuit să plătească foarte scump. Însă, asta nu s-a întâmplat, dimpotrivă, nimeni nu a dorit să intervină să îşi spună „punctul de vedere” privitor la cine ar trebui să primească o sancţiune pentru cele ce au avut loc. Ce este în schimb foarte interesant, este faptul ca s-a luat o iniţiativă, sau mai corect spus, o încercare de iniţiativă pentru negocierea opririi focului. Ca şi în cazul războiului din 1967, aceasta a revenit Egiptului. Diferenţa este că atunci, iniţiativa a fost una agresivă, iar acum paşnică (Egiptul până acum nu a făcut nimic care să dezvăluie dacă are sau nu vreo intenţie ascunsă). Însă acest lucru a eşuat, datorită faptului că Egiptul nu a înţeles că un mediator trebuie să discute cu ambele părţi, partea palestiniană nefiind implicată în discuţie. Aici intervine însă o problemă, anume că singurul organism care poate vorbi în numele palestinienilor este Autoritatea Naţională Palestiniană. Or, conflictul nu a fost pornit de aceştia, lucru care ar explica într-o oarecare măsură de ce partea palestiniană nu a fost implicată. Naţiunile Unite decid să acorde „un moment de respiro” acestui conflict – termenul este folosit în mod ironic, întrucât acordul de încetare a focului nu a existat decât pentru 5 ore, timp insuficient pentru oameni să rezolve orice problemă. Una dintre cele mai importante victime ale bombardamentelor aviatice este Salah Abu Hassanein, liderul aripii militare a Jihadului Islamic.

În luna august, la cererea Statelor Unite şi a Naţiunilor Unite, cele două facţiuni încheie un acord de încetare a focului timp de 3 zile, odată cu retragerea tuturor trupelor israeliene din Gaza.

Care este părerea mea despre sfârşitul acestui conflict? Să o analizăm logic: orice stat ar îndrăzni să se implice va fi catalogat drept „stat antisemit” – în cazul în care vor sancţiona Israelul, respectiv „stat antipalestinian” dacă vor acorda pedepse Palestinei. Acest lucru este valabil şi pentru Statele Unite, care până acum a reuşit să îşi demonstreze capacitatea de superputere. Deci nu putem să vorbim despre o intervenţie din exterior. După părerea mea, şi acest lucru este spus cu părere de rău, luptele dintre cele două facţiuni se vor desfăşura în continuare, asemănător genocidului din Rwanda din 1994. Singura şansă de oprire a conflictului este ca la conducerea Fâşiei Gaza să apară un lider care să aibă o gândire şi o orientare politică moderată.

 Andrei Milăşan,  Universitatea Bucureşti, Studii de Securitate