Ce Resetare, după noiembrie 2015? Ce eşec de sistem a fost reclamat în stradă

Repararea disfuncţionalităţilor sistemului democratic nu poate fi realizată decât împreună, de partide şi societatea civilă. Democraţia românească dă testul maturităţii. De Claudiu Crăciun

Articol din dosarul Ce resetare, inclus în ediţia FP România nr. 49 (decembrie 2015/ ianuarie 2016). 

Sfârşitul anului 2015 aduce şi sfârşitul unui ciclu politic şi civic început în anul 2012. Trecerea unui sfert de veac de la revoluţia democratică din 1989 a coincis cu această perioadă agitată, a participării, contestării şi transformărilor. În România, tranziţia s-a sfârşit cu un şir de revolte. Nu împotriva democraţiei, ci împotriva imperfecţiunilor ei structurale. Revoltele anunţă noile clivaje sociale şi politice, precum şi debutul unor noi forme de acţiune şi agregare. Cum va arăta post-tranziţia rămâne să vedem. Dar atât politicul cât şi civicul, în formele lor actuale, par puţin pregătite să facă faţă tendinţelor cumulative şi concomitente de erodare a democraţiei. Cu menţiunea că partea civică, prin proteste şi alte tipuri de mobilizare, a reuşit să identifice mult mai exact aceste probleme.

Care sunt principalele vulnerabilităţi ale democraţiei din România? În primul rând, inegalitatea şi sărăcia. Democraţia nu este posibilă în absenţa unei relative coeziuni socio-economice. Acest lucru presupune acces la locuire decentă, la educaţie şi sistem de sănătate, la locuri de muncă plătite decent şi minimă protecţie socială. România are foarte mulţi săraci şi precari, a căror principală grijă este supravieţuirea şi nu participarea comunitară sau politică. Interesele lor nu sunt articulate şi reprezentate, aşa cum am văzut în cazul menţinerii salariului minim la un nivel foarte scăzut sau modificărilor aduse Codului Muncii şi dialogului social. Nu numai că aceste categorii nu sunt reprezentate, dar sunt şi discriminate. La ultimele alegeri prezidenţiale, cetăţenii de regulă mai bătrâni, cei mai puţini educaţi sau cei mai săraci au fost ţinta unor atacuri reacţionare destul de virulente din cauza unei posibile opţiuni de vot. Atunci când sărăcia este şi rasializată, cum este în cazul romilor, se produc condiţiile perfecte pentru identificarea unui „celălalt” care trebui exclus din  societate şi comunitatea politică. Democraţia fără săraci, fără precari, fără rromi, fără maghiari, fără bătrâni, fără „ceilalţi” nu este posibilă. 

Forma cea mai recentă a eroziunii partidismului pluralist este instalarea unui guvern „tehnocrat” în toamna acestui an. 

Adăugăm încrederea scăzută în instituţiile reprezentative – Parlament şi partidele politice. Comparativ cu alte instituţii politice, multe dintre ele nealese, acestea sunt principalele ţinte ale criticilor venite dinspre societate, critici în care este din ce în ce mai greu să distingi între cele democratic-pluraliste şi cele autoritar-populiste. Leadershipul succesiv al partidelor parlamentare a eşuat de-a lungul tranziţiei în a construi organizaţii politice viabile, asumate programatic, capabile să gestioneze atât mobilizarea cetăţenească cât şi administrarea guvernării. Corupţia şi clientelismul generalizate din cadrul acestora le-a desăvârşit imaginea catastrofală de astăzi. Forma cea mai recentă a eroziunii partidismului pluralist este instalarea unui guvern „tehnocrat” în toamna acestui an. Evacuarea partidelor din politică nu este ceva nou, criza economică din Europa oferind în câteva situaţii un rol central finanţiştilor şi economiştilor (neoliberali) în detrimentul parlamentelor, partidelor şi cetăţenilor. În cazul României, tehnocraţii sunt rezultatul crizei politice şi nu economice, dar se aseamănă destul de mult. Pe lângă competenţele profesionale şi lipsa afilierii de partid, ambele aproximative, miniştrii par a fi pe deplin conectaţi la viziunea neoliberală asupra economiei şi guvernării. Accentul pus pe transparenţă, eficienţă şi administrare este necesar dar inadecvat în raport cu nevoile de dezvoltare ale societăţii.

Ei sunt noii mandarini ai puterii din România – slab profesionalizaţi, fideli unui interes naţional imprecis, structuraţi ierarhic, alergici la pluralismul politic şi contestarea democrat-civică. 

Un alt dezechilibru democratic major este acela al accesului privilegiat la decizia politică al marilor companii. Într-o democraţie legislaţia este redactată de către reprezentanţii partidelor, conform unui program asumat public şi care apară interesul general şi probabil interesele unor categorii sociale. În ultimii ani a devenit frecventă legiferarea în interesul unor companii, româneşti şi străine, în diferite scopuri – acordarea de scutiri de taxe, slăbirea sindicatelor, acordarea de concesiuni sau permise de exploatare a resurselor. Exemplele sunt, din păcate, foarte numeroase. Relaţia de lungă durată a companiei Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) cu statul român şi cu partidele politice a condamnat o comunitate locală la diviziune şi conflict. Doar mobilizarea exemplară a unei parţi din comunitate şi a societăţii civile naţionale şi internaţionale a reuşit să oprească o lege cu dedicaţie.  Într-un mod relativ similar s-a procedat în cazul Chevron şi al exploatării gazelor de şist. Influenţa marilor procesatori de lemn austrieci în modificarea legislaţiei silvice a fost evidentă. Sistemul de redevenţe foarte avantajos de care se bucură compania Petrom este un alt exemplu. Protecţia acordată băncilor în detrimentul clienţilor lor este notorie. Compania de apă Veolia a mituit aleşii locali din Bucureşti pentru a accepta o creştere de preţuri nejustificată. Această influenţă agregată afectează grav interesele legitime şi drepturile fundamentale ale unor oameni care sunt în primul rând cetăţeni şi abia apoi angajaţi, proprietari, clienţi sau consumatori. Influenţa nu este de ordin economic, ci în primul rând politică şi mod esenţial anti-democratică. 

Un alt tip de acces privilegiat la decizia politică şi la resurse aparţine serviciilor secrete, aflate în plin proces de expansiune şi scăpate de sub controlul constituţional, civil, democratic si parlamentar. Dincolo de mitologia ubicuităţii şi puterii acestora, există o realitate care cu greu mai poate fi negată sau ignorată. Personalul şi bugetele acestora sunt disproporţionat mai mari comparativ cu alte ţări, inclusiv cele care nu sunt tocmai democratice precum Turcia. Prezenţa acestora este extinsă în zone în care nu ar trebui să fie implicate, în sistemul judiciar, în societatea civilă, presă, sindicate. Instituţiile de învăţământ superior din subordinea lor instruiesc atât politicieni cât şi viitori agenţi care ocupă din ce în ce mai des funcţii politice şi administrative înalte. Ei sunt noii mandarini ai puterii din România – slab profesionalizaţi, fideli unui interes naţional imprecis, structuraţi ierarhic, alergici la pluralismul politic şi contestarea democrat-civică. Procesul de autonomizare a serviciilor secrete se datorează atât contextului internaţional cât şi dinamicii politice interne. Lupta împotriva terorismului a întărit cooperarea între serviciile secrete şi a oferit o justificare pentru creşterea lor în influenţă. În cazul României s-a adăugat şi imperativul luptei împotriva corupţiei, de asemenea validată internaţional. În paralel, decredibilizarea Parlamentului, partidelor şi elitei politice în general le-a subminat acestora rolul de control. La care ar trebui să adăugăm şi faptul că o parte din liderii politici au avut un parcurs politic care îi face vulnerabili la presiuni. 

Partidele mari îşi bazează puterea pe rezervoarele electorale activate clientelar de către liderii locali, permiţându-şi o relaxare strategică în oraşele mai mari. 

Nu în ultimul rând, democraţia românească este foarte fragilă în dimensiunea locală. Procesul de „baronizare”, concentrarea puterii politice şi administrative în mâinile unor lideri locali, este cel mai vizibil semn al acestei fragilităţi. Acest fenomen este real şi doar într-o mică măsură acţiunile anti-corupţie de nivel local vor schimba în mod fundamental situaţia. Baronii locali apar în primul rând din cauza descentralizării – transferul de responsabilităţi şi resurse către autorităţile locale, dublată de fragilitatea instrumentelor de control politic şi civic local. Un alt factor important este organizarea partidelor politice care par din ce în ce mai dependente de liderii locali. Sistemul de alegere a primarilor într-un singur tur şi pragul electoral ridicat pentru consilii locale şi judeţene contribuie la conservarea puterii unor elite locale care se mută foarte uşor de la un partid la altul. Societatea civilă este în general slabă, mai ales în oraşele medii şi mici şi localităţile rurale. Presa independentă este ca şi inexistentă, cele mai multe dintre instituţiile media fiind controlate direct sau indirect de liderii politici. Fragilitatea democraţiei locale se răsfrânge direct asupra democraţiei de nivel naţional. Partidele mari îşi bazează puterea pe rezervoarele electorale activate clientelar de către liderii locali, permiţându-şi o relaxare strategică în oraşele mai mari. Politicile de dezvoltare, inclusiv cele de infrastructură, pentru a da alt exemplu, sunt formulate nu ţintind problemele structurale, ci urmărind mai degrabă afilierile de partid şi fidelitatea faţă de liderii centrali. Fără o democraţie locală viabilă şi dinamică, echilibrul democratic naţional nu poate fi atins. 

Cum au tratat partidele aceste provocări? În privinţa inegalităţii şi sărăciei, toate par a refuza orice sensibilitate socială, orice plan major de dezvoltare socio-economică ce presupune investiţii în serviciile publice şi redistribuţie. În privinţa încrederii, partidele parlamentare reuşesc cu greu să se reformeze, lăsând responsabilitatea asupra DNA-ului. Blochează însă cum pot accesul în politică pentru partidele noi. Ca răspuns la ameninţarea „tehnocraţilor” ar putea atrage persoane mai competente profesional, dar este puţin probabil să îşi schimbe mecanismele de funcţionare – cum se recrutează liderii, ce putere au liderii locali, cum se finanţează campaniile, cum se guvernează. În raport cu influenţa marilor companii, rezistenţa la aceasta este foarte scăzută, deşi activarea societăţii civile în căteva cazuri a întarit-o semnificativ. Aflate mereu în căutare de resurse pentru campanii din ce în ce mai costisitoare, partidele sunt o pradă uşoară pentru companii. În faţa creşterii în influenţă a serviciilor secrete, reacţia se învecinează cu paralizia. Delegitimaţi şi şantajabili, uzaţi în luptele interne şi cu adversarii politici, liderii politici nu mai au resursele şi voinţa să înfrunte birocraţia secretă care pătrunde peste tot. Democraţia locală nu este o prioritate. Ceea ce doresc partidele, şi în special conducerile centrale, este un nivel local previzibil, eficient şi fidel. Iar acest lucru până acum s-a realizat pe calea cea mai simplă a corupţiei şi clientelismului. Niciun partid existent nu vrea şi nu poate să schimbe regula jocului. 

Puterea societăţii civile. Societatatea civilă, în ambele ei forme, organizată şi dezorganizată, a reuşit în ultimii patru ani dacă nu să schimbe regulile jocului măcar să indice ce este în neregulă cu ele. De multe ori societatea civilă a îndeplinit şi funcţia de opoziţie, fie pentru că marile partide ajunseseră la consens (Roşia Montană, Legile Big Brother), fie pentru că opoziţia era prea slabă şi ilegitimă ca să acţioneze convingător (protestul privind condiţiile de vot din diaspora, protestul Colectiv). Inegalităţile şi săracia sunt discutate de către ONG-uri şi uneori apar pe agenda protestelor, dar prea puţin pentru a avea un impact. În privinţa încrederii în instituţiile reprezentative, societatea civilă a fost un critic acerb al abuzului de putere, corupţiei şi slabei performanţe instituţionale. Numeroase proteste s-au legat de această provocare, fiind probabil cea mai răspândită temă. Ceea ce nu a putut să ofere a fost un registru mai larg de opţiuni şi politici pentru repararea acestui dezechilibru. Prin cererile repetate de reformă electorală şi politică a reuşit schimbări legislative care vor putea duce la stimularea participării politice şi la relansarea pluralismului. Societatea civilă a înregistrat câteva victorii împotriva marilor companii. Unul dintre sloganurile frecvent strigate la proteste este „Nu corporaţia face legislaţia!”, semn că ne-am conectat ca agendă la clivajele europene, în cadrul cărora corporaţiile şi politicienii sunt frecvent contestaţi pentru legăturile prea puternice. În privinţa influenţei serviciilor secrete, societatea civilă este din ce în ce mai vocală, dar nu are îndeajuns de multe resurse să îşi asume mai mult. Este însă singura, împreună cu voci din presă, care spune clar şi răspicat că există o problemă. Democraţia locală a fost stimulată de apariţia a numeroase grupuri civice care au început să se mobilizeze şi să conteste eficient monopolul de putere la nivel local. Deşi o tendinţă îmbucurătoare, încă nu s-a depăşit bariera urbană a acestei mobilizări.

Partidele politice ar trebui să iasă din starea defensivă în raport cu societatea civilă, să inoveze şi chiar să rişte. 

Este clar că există o diferenţă de agendă, de mod de lucru şi între resursele celor două lumi, partizane şi civice. Acestea nu funcţionează în antiteză perfectă, dar nici nu se conectează constructiv. În cele din urmă, repararea disfuncţionalităţilor nu poate fi realizată doar de un singur actor. Partidele politice ar trebui să iasă din starea defensivă în raport cu societatea civilă, să inoveze şi chiar să rişte. Trebuie să renunţe treptat la vechile instrumente pentru a nu se mări defazarea faţă de societate. Starea de nemulţumire generalizată ar putea degenera, iar apoi costurile pentru partidele existente, şi nu numai, vor fi foarte mari. Ramâne să vedem dacă anul 2016, cu cele două teste electorale majore, va însemna un pas înainte pentru democraţia românească. Mingea este în terenul partidelor existente – dar nu pentru mult timp.

Claudiu Crăciun este lector la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative (SNSPA), Bucureşti.