Treaba lor şi lanţurile noastre

Răposata îşi trăise traiul, îşi mîncase mălaiul şi cotcodăcea nesuferit de insistent. Prin urmare, ştirea despre suprimarea democraţiei a venit şi a trecut neobservată. Cine are timp şi discursuri de pierdut pentru o orătanie sacrificată în zi de praznic?

Vineri, 29 martie, s-a sărbătorit prima fostă zi a independenţei britanice şi s-a întins masă bogată. Era ziua în care voinţa alegătorilor britanici urma să devină fapt şi să dezlege ţara de proiectul socialist-birocratic UE. În locul ei: încă o şarjă convulsivă de voturi şi scenarii recalculate. Orice, în afara deciziei deja luate de alegători. De cei cărora li s-a cerut să ia decizia.

Publicul larg şi nevinovat suferă din toţi rărunchii de lehamite. La început, Brexit a fost ceva simplu. O întrebare: cu sau fără UE? Şi un răspuns: da sau nu. După doi ani şi jumătate de desfrîu în numele legii, această clarificare e o migrenă etajată, un templu fără ieşiri şi un Grand Slam de enigmistică juridică.  

S-a spus: Brexit nu e un troc la mintea prostului! Brexit e o ecuaţie complexă şi  imprevizibilă. Poporul nu ştie şi nu e vina lui. Numai juriştii cu trei doctorate, politologii cu două creiere cît patru societăţi, plus parlamentarii care-i şi întrec pot descîlci firul şi dibui calea dreaptă. Omul de rînd a devenit prea mic pentru problemele pe care le discută şi înţeleg doar superiorii lui, la televizor, în Parlament şi universităţi - vegheaţi de aura lui Bono în Vuitton, împărţind apă potabilă, ozon şi justiţie socială.   

Dar nu e aşa. Legenda complexităţii infinite e o înşelăciune, un alibi în dosul căruia licăreşte dispreţul. Problema pe care britanicii au decis să o rezolve părăsind UE e profund umană, nu supermatetmatică. Iar regula care ne dă libertatea şi ne face cu adevărat europeni spune clar: democraţie există numai şi numai acolo unde cei ce au pierdut la vot acceptă eşecul. Aşa cum alegătorii care au pierdut referendumurile pentru adoptarea euro sau pentru legalizarea căsătoriei homosexuale au acceptat rezultatul. Şi n-au cerut anularea sau repetarea votului.  

În 2016, Marea Britanie şi-a pus întrebarea fundamentală: cine ne guvernează? Parlamentul ales şi Guvernul Regatului Unit sau conclavul neales şi funcţionărimea eternă de la Bruxelles? Altfel spus: ce sîntem, cînd spunem că sîntem britanici? Cetăţeni cu drepturi şi răspunderi date de istoria şi cultura Marii Britanii sau un surogat de umplut demografia, în folosul aranjamentului care face din Europa o zonă de dominaţie economică germană, ipocrizie  franceză şi smerenie impusă în Est?

Răspunsul a fost clar şi i-a instruit pe parlamentari să treacă la treabă. Parlamentarii au primit acul şi, cum l-au primit, s-au grăbit să facă rost de carul cu fîn.

Schema elementară în care apar ţarcul şi poarta de ieşire din UE a fost înlocuită, în Parlament, de o gravură mobilă cu miliarde de pixeli, spaţii goale, semne de întrebare şi griuri nesătule de ambiguitate. Parlamentarii au făcut din indicaţia clară primită de la alegători o farsă cuantică sponsorizată de un sindicat de sofişti. În tot acest vortex procedural, o singură certitudine: niciodată Brexitul cerut de alegători! NEVER!

Sau, mai clar şi neclintit democratic: elitele britanice jură că acceptă decizia alegătorilor care au decis despărţirea de UE şi sînt hotărîte să dovedească acest lucru cu un acord care ţine Marea Britanie în UE. Cine nu pricepe atîta lucru e ori prost, ori fascist!

Vineri 29 ianuarie, ziua în care Marea Britanie trebuia să părăsească UE, Parlamentul a respins a treia oară propunerea umilitoare fabricată de Theresa May şi UE, după ce respinsese opt variante de împachetare diferită a aceluiaşi Brexit şchiop, după ce respinsese desprinderea de UE fără un acord negociat. De fapt, un Parlament scindat între deputaţi pro şi anti-UE respinsese, de la bun început, voinţa alegătorilor şi, odată cu ea, datoria de a trăi în democraţie.

S-a repetat maniacal că Brexitul, decis iresponsabil de alegători înapoiaţi, va provoca o catastrofă economică. Plus molime, spitale în ruină, foamete, cozi permanente la orice, infarcturi, entorse şi gastrite. Adevărat, economia britanică e sănătoasă şi şomajul a căzut sub nivelul anului 1974, în timp ce zona euro stagnează, de mînă cu recesiunea. Dar astea sînt date obiective, neagreeate de lumea fină şi, deci, înşelătoare.

Desprinsă de UE, Marea Britnaie nu va cădea în afara lumii, ci în bazinul anglofon al Pacificului şi în sfera atlantică, unde o aşteaptă recuplarea cu Statele Unite. Nu e vina istorică a Marii Britanii că Germania o poate lua razna numai şi numai spre Est, unde e aşteaptă de vechea ei traumă rusească. Cine a năşit global naţiuni uriaşe nu rămîne pe drumuri. În schimb, cine are fixaţii provinciale pe care vrea să le transforme în imperialism local va face atacuri auroritare de panică la prima schimbare.

UE e exact în această situaţie şi continuă programatic să îşi agite grandoarea într-un ibric. UE se teme de propriul viitor, suferă de groază de explorare şi rău de libertate. Toate aceste anxietăţi explică mania centralistă şi nevrozele de reglementare cu care UE crede că îşi poate conserva fedeleş prezentul. În înţelesul ei cel mai adînc, UE e întruparea fanatismului iluminist convins că poate pune capăt istoriei. Şi, prin urmare, va sfîrşi destrămată de presiunea forţelor pe care crede că le poate dizolva admistrativ.

Marea Britanie nu poate continua în azilul încropit de UE. În fond, Uniunea Europeană leagă şi măsoară pasivitatea naţiunilor care şi-au depus istoria la picioarele lozincilor liberale sau, ca România, sînt nevoiaşe, din pricepere şi anarhie obştească. Fiind veche şi devreme la libertate, Marea Britanie nu se putea abona pe veci la creşa anistorică a UE. Dealtfel, luminile UE au o problemă serioasă cînd trebuie să înţeleagă enervanta excepţie britanică.

Angela Merkel s-a plîns, recent, că în Westminster se lucrează cu legi votate în secolul XVII. Of! Dna Merkel s-ar îngrozi să afle că legile în cauză nu prevăd spintecări şi jupuiri în piaţa centrală. Sau că legea care stabileşte rolul Speaker-ului e încă mai veche şi a fost votată în 1377. N-ar fi cu totul exclus ca, într-o zi, dna Merkel să afle că Parlamentul britanic stă pe o rebeliune care a adus tronul în faţa legii, din anul 1215 încoace. Adică, din vremuri în care germanii nu reuşeau să organizeze state mai mari decît o intersecţie şi adunări legiuitoare mai largi decît berea cu vecinul de peste drum.  

Refuzîndu-şi istoria şi insistînd pe ideea goală a civismului incolor, UE a făcut din Europa o formă de izolare aurită, mereu ocupată cu glorificarea propriei lipse de însemnătate. Cine i-a văzut, săptămîna trecută, pe Merkel, Macron şi Tusk făcînd sluj colectiv în faţa lui Xi Jinping a văzut o lume defunctă, dar orgolioasă. UE nu poate înţelege nevoia americană de libertatre şi exprimarea ei directă în aparenta nechibzuinţă strategică a lui Trump - tarifatorul de chinezi. În consecinţă, UE se grăbeşte să preia postul de subordonat al Chinei, ocupat o vreme de socialismul lui Obama şi refuzat de Trump.  

Prin urmare, nimic mai rău neînţeles decît Brexitul. Sub înverşunarea cacofonică a Parlamentului britanic se ascund şi se bat cele două căi pe care le mai avem la dispoziţie. Tradiţia libertăţii sau duşmanul ei modern, planficarea  stearpă şi mecanică a vieţii. Problema e că lumea bună care face lozincile şi jocurile în UE, dar şi o parte însemnată a elitelor britanice, s-a predat demult roboticii şi detestă democraţia.

S-a observat că Parlamentul britanic se bîllbîie furibund. Aşa e. Întrebările pe care autorii acestei observaţii nu şi le-au pus sînt: ce ar fi făcut euroconformii parlamentari germani sau francezi în aceeaşi situaţie? S-ar fi găsit printre ei  suta de parlamentari care rezistă şi refuză să îşi abandoneze alegătorii, aşa cum se întîmplă în Parlamentul britanic? Sau ar fi executat, scurt, votul popular şi ar fi numit asta europenism avansat? Şi cum ar fi procedat democraţiile germană sau franceză, dacă negociau cu cineva care le meşterea o criză de frontieră în Corsica sau în Silezia?  Căci UE, şi nu altcineva, a născocit situaţia perversă în care un stat membru (Irlanda) e încurajat să zgîlţîie frontiera cu alt stat membru (Marea Britanie). Numai o ţară invinsa în razboi poate accepta acordul dorit de UE în relaţia cu UK.

Ce spun britanicii e, totuşi, elementar. Cea mai veche democraţie a lumii a trăit în UE atît timp cît UE a fost compatibilă cu libertatea. La început, acord de planificare economică, apoi, zonă de liber schimb, UE e, azi, un imperiu nedeclarat. Britanicii il refuză. Asta e tot.

În rest, o cireadă luminată de politicieni şi comentatori înamoraţi de UE, inclusiv superstaruri româneşti, nu vor să scoată capul din servilism dogmatic. Treaba lor! Şi lanţurile noastre!