Reportaj BBC: Expresul Salvării, trenul dintre Kiev şi Liov, calea spre pace şi exil a milioane de ucraineni
0
Zece milioane de oameni şi-au părăsit casele în Ucraina din cauza invaziei ruse. Majoritatea se îndreaptă spre vest, spre siguranţa relativă a oraşelor precum Liov - şi mulţi merg mai departe, spre ţările vecine. Reporterul BBC Fergal Keane i-a întâlnit pe câţiva dintre cei care au luat trenul 91/92 dintre Kiev şi Liov, pe care jurnalistul îl numeşte „Expresul Salvării”
Alarma de raid aerian din turnul gării tocmai a început să sune: nu cad bombe, dar nervii sunt întinşi la maximum. Paznicul anunţă oamenii să se adăpostească în tunelul de sub peron.
Sunt câteva mii de oameni în gară, la coada lungă.
Aşteptăm printre oameni neliniştiţi şi epuizaţi, familii calmând copii speriaţi, o bătrână înfăşurată într-o pătură şi trăgând o valiză. Arată de parcă nu mai poate face un pas. Dar ea va avansa greoi când i se va da permisiunea. Aici nu ai de ales. Mergi înainte sau rişti ca războiul să te ajungă din urmă.
Un fluierat puternic se aude. Un far apare pe linii spre est, o strălucire care se profilează, care creşte pe măsură ce se apropie. Se aude un alt fluierat puternic, urmat de fluierul unui conductor de tren care se aude prin zgomotul sirenelor raidului aerian. Un murmur răsună prin mulţime. Trenul e gata de îmbarcare iar oamenii se pot urca în vagoanele care-i vor duce spre Polonia.
După aproape o lună de relatări despre refugiaţi, am început să numesc această evacuare extraordinară „Expresul de salvare”, scrie reporterul BBC Fergal Keane. Milioane de ucraineni au luat trenul din oraşe din sudul Ucraine, precum Odesa, din Harkov, aproape de graniţa cu Rusia în nord-est, din Donbas şi de la Kiev, şi numeroase staţii mai mici dintre aceste oraşe.
Funcţionarea sistemului feroviar a avut un cost uman mare: 33 de angajaţi ai căilor ferate au fost ucişi. Liniile şi staţiile au fost bombardate.
Şeful trenului 91/92 între Liov şi Kiev este Ievgen Propokenko, un veteran de 40 de ani al căilor ferate. Vine din Harkov, care acum este sub asediu rusesc, şi unde fiica şi ginerele lui lucrează şi ei pentru a menţine Expresul Salvării în funcţiune. Căile ferate, explică el, sunt o tradiţie în familia sa.
„Este îngrozitor. Oraşul meu natal este bombardat", spune Ievgen. „Pot să simt şi să văd, dar nu pot să cred!”
Bărbatul ştie că propriul tren riscă să fie atacat. Una dintre sarcinile conductorului este să verifice dacă ferestrele trenului sunt acoperite, astfel încât luminile acestuia să nu prezinte o ţintă evidentă pentru aeronavele ruseşti.
„Putem vedea războiul pe feţele oamenilor care se urcă în vagoane. Este treaba noastră. Este ceea ce trebuie să facem”.
La bord se află şi colegul său mai tânăr, Oleksandr Şevcenko, de 31 de ani, purtătorul de cuvânt al căilor ferate care se îndreaptă către o ceremonie de premiere. Prim-ministrul ucrainean va înmâna premii personalului feroviar de la gara din Kiev.
Acest tren se îndreaptă spre est, în plin război, şi are doar câţiva pasageri la bord. Într-un compartiment este Petro Rocharan, un bancher de investiţii în vârstă de 25 de ani, care s-a oferit voluntar să se alăture unui batalion care apăra capitala. Petro este cercetaş. A avut doar trei săptămâni de pregătire militară şi este sincer cu privire la sentimentele sale.
„Sunt destul de speriat sincer. Ştiu că Kievul a trecut prin multe până acum, inclusiv străzile pe care merg, unde locuiesc unii dintre prietenii mei... pur şi simplu nu sunt sigur dacă sunt gata să văd acele clădiri distruse“, explică tânărul. Petro vorbeşte despre diferite valuri de sentimente: de la frică la entuziasm şi înapoi la frică.
Trenul ajunge în Kiev imediat după zori, iar Petro pleacă în căutarea batalionului său. În staţie încep să sosească noi rânduri de mecanici, conductori şi însoţitori de bord. La fel şi autobuzele care transportă familii din oraşele aflate în conflict: Harkov, Mariupol, Kramatorsk şi suburbiile Kievului.
Oleg Krivospiţka, de 59 de ani, e de loc din Troiescicina, din suburbiile de nord ale Kievului, şi şi-a adus soţia, Olena, fiica sa, Olga, în vârstă de 29 de ani, şi nepoatele sale, în vârstă de şase şi 12 ani la gară.
Dar Oleg nu va călători cu ele. El trebuie să rămână în urmă şi să aibă grijă de o rudă în vârstă care nu poate călători.
Olena spune că vor lua trenul spre Liov unde vor rămâne câteva zile înainte de a decide unde să meargă în Europa. „Nu am cuvinte pentru asta”, spune ea. „Este ceva îngrozitor care nu pot să cred că se întâmplă. Iau calmante în fiecare zi pentru a mă linişti, dar nici măcar asta nu ajută."
Oleg este un bărbat înalt, puternic, iar soţia sa, Olena, se sprijină spre el când se apropie momentul să se urce în tren. Se îmbrăţişează şi se leagănă uşor dintr-o parte în alta. Este un portret al forţei şi pierderii, înrădăcinat în cei 30 de ani de viaţă împreună.
Oleg nu vorbeşte şi nici nu plânge. De dragul copiilor, zâmbeşte.
Chiar dacă merge pe lângă trenul care pleacă şi o vede pe Olena plângând, el continuă să zâmbească şi să facă cu mâna. Fetiţele strigă: „Te iubim, te iubim!”. Fiica lui, Olga, strigă: „Aşteaptă-ne!”.
Va aştepta. Desigur. Oricât de mult va trebui.
Trenul prinde viteza. Locomotiva fluiera şi vagoanele se îndreaptă spre vest, prin suburbii, departe de linia frontului, în imensitatea celei de-a doua ţări ca mărime a Europei. Trece prin câmpuri de grâu pregătite pentru semănatul de primăvară, prin oraşe mici şi mari, din ce în ce mai departe de zona de război.
Este trecut de ora 22:00 când Expresul Salvării intră în Liov. Olga şi Olena şi copiii sunt în primul vagon, iar pe peron e întuneric. Un conductor apare cu lanternă şi le luminează drumul. Călătorii obosiţi îşi adună bagajele şi merg spre luminile gării.
Într-o zi sau două se vor urca într-un alt tren, spre Polonia, pace şi exil.
Se încarcă comentariile...
