Cîrpă şi halcă la mezat

Nu trebuie să o rupi pe elineşte. E de ajuns să tragi cu urechea la confirmările istorice ale înţelepciunii greceşti pentru a înţelege de unde vin orbirea şi ruina neamurilor rău călăuzite: tragedia şi sora ei mai abilă, comedia, au termene de garanţie generoase dar stricte.

Cine le încalcă şi încurcă, repetînd una şi aceeaşi eroare, va descoperi, mirat, că se îndrepată spre catastrofă. Adică se numeşte, mai nou, ucrainian, est-european şi, chiar, european. Aceste trei ipostaze istorice  s-au trezit puse la mezat, în Ucraina, de insistenţa comună a liberalismului simulat de Vest şi a feudalismului aplicat local. Din ele, a urcat nebunia structurată care a produs cel mai mare şoc politic al ultimilor 30 de ani.

Volodimir Zelenski, un necunoscut, de fapt, cel mai cunoscut necunoscut al Ucrainei, a candidat la Prezidenţiale şi, sub patronajul democratic al alegătorilor, a distrus tot: administraţia la putere, sistemul politic, înţelesul propriei ţări, flancul estic al Occidentului şi, prin asta, orice şansă de perpetuare a politicii europene anterioare.

Zelenski nu e un deschizător de drum. Actorul de televiziune proastă, votat Preşedinte de ţară exasperată, e a treia întrupare a haosului ucrianian, în ultimii 15 ani. Impresia de noutate a devenit posibilă doar pentru că şocurile care au măturat administraţiile din 2004 şi 2014 au fost falsificate la prezentare. Lumea bună a Occidentului a vrut să creadă în propriile iluzii şi a vîndut furiile ucrainiene ciclice sub etichetă trucată: ca dor sîngeros de liberalism. Li s-a spus, deci, victorii în bătălia împotriva corupţiei.

În 2004 şi 2014, vechea reţea de extracţie sovietică a fost lovită amar. Triumful moral al civismului a fost categoric. La fel şi eşecul. Căci înlăturarea adminstraţiilor anterioare a lăsat neatinsă problema care împiedică Ucraina să fie o naţiune coruptă sau dreaptă, liberală sau conservatoare dar o naţiune reală şi întreagă. Încerînd şi reuşind să impună, doar formal, dogma liberală asupra unei naţiuni neîmpăcate cu ea însăşi, susţinătorii şi executanţii insurecţiilor din 2004 şi 2014 au  pariat pe o minune ridicolă: apariţia unei naţiuni unite de frazeologie civică. Căderea a venit imediat. De fapt, n-a plecat niciodată. Astefel încît, în 2019, cînd Zelenski a decis să candideze, sesizînd că timpurile sînt coapte pentru suprarealism, succesul era asigurat.

Învinsul, Petro Porosenko, şi simatizanţii lui de nevoie din UE şi SUA au fost crucuficaţi de prorpia lipsă de percepţie. Auto-narcoza falangei occidentale a fost atît de puternică încît nimeni n-a vrut să bage de seamă că ucrainienii au aruncat peste bord toate predicile absorbite în 28 de ani de independenţă şi s-au pregătit de mutare, cu tot cu vot, în altă lume. Ultima misiune în lumea la care ucrainienii au renunţat a fost anunţul că nu mai e nevoie de un viitor oficial ci doar o răfuială fără supravieruitori. Plus gloria stării de fapt. Asta a reuşit votul care l-a făcut pe actorul Zelenski Preşedinte, cu 73%, şi pe Preşedintele Porosenko actoraş, cu 23%.

Campania perfect raţională şi accentuat naţionalistă a lui Porosenko (Armată, Limbă Nanţională, Biserică!) a trecut pe lîngă alegători, ca un apel trimis de  surdo-muţi chinezi în timpul finalei naţionale de cazaciok. În schimb, vandalismul vesel propus de Zelenski a recoltat tot, după deviza îmbunătăţită  ”dacă-i bal, ultimul să fie”.

Zelenski a cîştigat, declarînd, pur şi simplu, că nu ştie şi nu se pricepe la nimic. Fireşte, asta a trecut drept onestitate, într-o ţară care a conchis că nimic nu contează. O filozofie aproape decentă, după un car de revoluţii, lovituri de stat, euro-îndreptări şi o invazie rusă. La sfîrşit, un electorat unificat de eşecurile combinate ale reţetelor încercate pe piele de ucrainian a hotărît că numai două lucuri merită atenţia la vot: un dos de palmă aplicat zilei de ieri şi adaptarea la ce ve aduce ziua de mîine, spre a fi furat poimîine. 

Ucrainienii au lepădat toate clişeele în care trăiau şi au renunţat, dintr-un foc şi un brînci, la: naţionalism şi anti-naţionalism, rusism şi anti-rusisim, dominaţia culturală a limbii ucrianiene, occident şi răsărit, ba chiar şi la dragul lor anti-semitism (Zelenski şi patronul lui oligarh, Igor Kolomoiski, sînt evrei). În consecinţă, Ucraina a votat pentru un moment zero avansat, adică pentru revenirea la inacceptabil în formă acceptabilă. De acum încolo, ruşii vor vorbi ruseşte, ucrainienii vor vorbi şi ruseşte, oligarhii vor continua să fure, puşi în gardă de iminenţa linşajului următor, iar civicii au fost trimişi acasă (Lvov - odorul pro-occidental şi catolic al ţării - a votat împotriva lui Zelenski). Rezultatul e o formă de haos consimţit care spune că nimeni n-a reuşit să fie cinstit cu Ucraina: nici Vestul, nici Putin, nici Ucraina.

După 3 intervenţii cu napalm în 15 ani, alegătorii au luat puterea dar numai dacă vorbim de puterea de a face vînt oricărui angajament. Această libertate de evadat cu operaţia deschisă are toate şansele să se întoarcă împotriva celor ce au pus-o la treabă. Ignoranţa lui Zelenski va fi pusă în ham de sistem şi, după alegerile parlamentare din octombrie, va fi folosită de figurile din umbra abjectă a oligarhiei.

Totul pare să sugereze o naţiune care a decis că nu vrea nimic mai mult decît să fie suma propriilor cioburi, după ce a pleznit sub atîtea experimente şi magiştri aroganţi. Ucraina a explicat în gura mare că rateurile repetate ale democraţiei şi persistenţa oligarhiei au făcut masă, devenind istoria contemporană a ţării. Alegătorii au descoperit adevărul. Ucraina e, pur şi simplu, cîrpa cu care UE şi-a lustruit idealurile şi halca pe care Putin o vrea în sînge. Dar catastrofa ucrainiană nu e staţionară ci are un viitor strălucit.

Căderea Ucrainei în regie bufă aduce o nesiguranţă plină de roade toxice pentru Europa de Est. Rusia are la dispoziţie un maidan moale pe care îl va lucra cu mînă expertă. Polonia se teme cel mai mult, căci nimic nu mai e previzibil şi nu mai are contur, pe frontiera ei estică. Germania are libertatea să simuleze surzenia şi să ignore  obiecţiile ucraineine la NS2 - conducta care va ocoli Ucraina şi o va sărăci, după disipariţia vechilor taxe de tranzit pe gazul rusesc.

Bineînţeles, România n-are nici o carte şi nu ştie să stea la masă, în acest joc de startegie care o priveşte direct. Dar asta nu îmnseamnă că geniile noastre politice ratează şansa de a comite prostiile care au deschis drumul spre anarhie în Ucraina.

Sîntem, adică, pe punctul de a lansa un aparat de zbor mai uşor decît idealul şi  mai greu decît aerul. Referendumul infantil anunţat de Preşedintele Iohannis va trimite în aer speranţe ce se vor prăbuşi imediat, în dezamăgire. Cu asta, coctailul de frustrare şi tembelism care a lucrat 15 ani în Ucraina va fi gata. Ca singur cîştigător al acestei tombole cu premii de carton, Preşedintele Iohannis va încasa încă 5 ani de relache statuar în funcţie.  

În schimb, partea urban-civilă a soicetăţii româneşti va fi escrocată, fără să ştie, de politicieni mascaţi în lideri morali. Cînd va realiza că hîrjoneala de-a justiţia e o farsă, aceeaşi parte civilă va adopta primul strident - anormal - măscărici - gornist - demagog - anti - sistem ce îi va ieşi în cale. Cioloş şi trupa lui de hipioţi retarzi sînt doar un aperitiv.

Ucraina nu şi-a revenit niciodată din propria lipsă de întemeiere. Limbile şi religiile diferite, suflurile reciproc incompatibile ale vestului şi estului, holocaustul operat fără sancţiuni de Stalin şi revenirea la o mamă de bătaie ordonată de Putin au împiedicat coagularea naţiunii şi i-au conservat bolile. România a ieşit mai puţin chelfănită din propria istorie scrisă de alţii dar asta n-a ajutat-o să îşi trateze realităţile interne.

Nu mai e mult şi trista suflare românească se va uni cu haosul ucrainian, într-un Est mare şi disponibil. Cîrpă de lustruit minciuni şi halcă expirată. La mezat.