Brexit: cum a schimbat Londra sindromul post-imperial în dependenţa de Piaţa Comună

Marea Britanie nu şi-a vindecat niciodată sindromul post-imperial. Ca în stresul post-traumatic, Marea Britanie a încercat să menţină marele Imperiu în care soarele nu apunea niciodată prin crearea Commonwealth-ului şi a încercat să menţină, cumva, prin limbă şi suveranitatea Reginei asupra Australiei, Noii Zeelande, Canadei şi altor dependinţe, relevanţa globală şi grandoarea fostului Imperiu Britanic pentru regatul insular.

Apoi, după ce a stat în splendida sa izolare după decolonizare, Marea Britanie a intrat în Uniunea Europeană. Un pas major atât pentru Londra, cât şi pentru Bruxelles, pentru valoarea strategică, echilibrul în binomul franco-german, relevanţa şi parteneriatul cu germanii pentru piaţa liberă şi competiţie corectă, în faţa Franţei mai înclinată spre avantaje unilaterale pe dimensiune socială. Piaţa Comună a ajutat dezvoltarea reciprocă atât a Pieţei Comune Unice Europene, cât şi a Marii Britanii intrate în UE. Cu plăcerea sau nu a ultra-conservatorilor britanici, a lorzilor şi scorţoasei nobilimi a Marii Britanii, Londra a profitat în mod substanţial şi a şi susţinut, la rândul ei, Uniunea Europeană pentru a ajunge, în formă combinată, la postura de prim actor economic şi comercial al lumii.

Apoi a venit Brexit şi expresia suveranismului conservator britanic. Principiul trebuia să fie repatrierea deciziei: cu precădere eliminarea jurisdicţiei Curţii de Justiţie Europene, decizia proprie pe politica privind migranţii, inclusiv pe cei europeni, dar şi libertatea de a decide singură în legătură cu acordurile de liber schimb. O formulă acceptată şi votată - e adevărat şi după multe minciuni, falsuri şi propagandă UKIP - de către majoritatea britanicilor. Şi rezultatul a fost ieşirea, la 29 martie 2019, a Marii Britanii din UE.

Însă realismul a început să domine, după decizia Brexitului, când Nigel Farange a refuzat să îşi asume guvernarea, iar UKIP a revenit în anonimatul extraparlamentar de unde a apărut. Astfel, au început să se manifeste pregnant limitele libertăţii autonome obţinute de Marea Britanie după Brexit. Mai întâi, tema Irlandei. Graniţa inter-irlandeză obligă la menţinerea cât mai strictă şi apropiată a relaţiei între Marea Britanie şi Piaţa Comună Europeană, cu riscul ca Irlanda de Nord să rămână în piaţa comună singură, după Brexit. Deci Marea Britanie e împinsă, şi nu numai de această raţiune, spre a menţine o formă strânsă de Acord de liber schimb cu Uniunea Europeană, după Brexit.

Una dintre soluţiile britanice de dezvoltare şi compensare a pieţei comune europene a fost Globalismul britanic. Premierul Theresa May a testat varianta unor acorduri de liber schimb noi, care să valorifice ieşirea din UE. Şi a eşuat: şi cu China, şi în India, şi, la finalul săptămânii trecute, şi cu SUA. Marea Britanie a trebuit să realizeze că este o simplă zecime din Piaţa Unică Europeană, că forţa sa de negociere nu mai e cea a fostului Imperiu Global, şi că resturile Imperiului său nu mai dăinuie ca să-i asigure acea independenţă clamată şi viitoare forţă economică compensatorie, ba nici umbra lui nu mai ajută la recompunerea unei alternative visate la statutul de membru al UE şi al Pieţei Comune.

De la fostul imperiu global, unde soarele nu apunea niciodată, Marea Britanie a realizat că nu poate concura cu Piaţa Comună, că a pierdut forţa de negociere dată de cei 350 milioane de consumatori, că forţa sa politică a pălit vizibil şi că nu mai are capacitatea de atracţie decât la nivelul de o simplă zecime din Piaţa Comună. UE rămâne şi e mult mai importantă pentru terţii posibili parteneri decât Marea Britanie. Şi dimensiunea contează, după cum se vede.

Însuşi premierul Theresa May a fost nevoită să recunoască, după vizita tulburătoare a lui Donald Trump la Londra, că are probleme majore în Parlamentul britanic.

Nu-i vorba, că şi rănile UE se văd şi se simt la plecarea Marii Britanii. A pierdut echilibrul britanic în faţa pornirilor voluntariste şi exceselor europocentriste, s-a pierdut puntea puternică de legătură cu Statele Unite, pe dimensiunea transatlantică. S-a pierdut al doilea vot în Consiliul de Securitate, ca membru permanent, s-a pierdut al doilea stat nuclear din UE, şi probabil primul contributor la apărarea şi securitatea Europei.

Însă testele ultimului an şi jumătate făcut de către premierul Theresa May a adus Londra cu picioarele pe pământ. A realizat dependenţa de Piaţa Comună europeană, actualul şi viitorul principal partener al Marii Britanii şi după Brexit. Ba şi principalul atu al viitoarelor acorduri de liber schimb cu terţii parteneri internaţionali. O revenire la realitate dură, care a fost costisitoare pentru susţinătorii hard-Brexit şi care a determinat actualul proiect britanic de tip soft-Brexit, situat undeva între postura de membru unui spaţiu/Acord de liber schimb cu UE, membru al Uniunii Vamale, dacă nu chiar revenirea în cadrul Pieţei Comune. În drum chiar spre rămânerea în Uniunea Europeană.

Pentru că însuşi premierul Theresa May a fost nevoită să recunoască, după vizita tulburătoare a lui Donald Trump la Londra, că are probleme majore în Parlamentul britanic în sensul unui număr tot mai important de parlamentari care se opun Brexitului. Deci nu numai că e vorba despre faptul că a scăpat de hard-Brexit-eri din guvern, are probleme majore în Partid, dar e ameninţată în politicile sale şi de partida rămânerii mai departe în UE, odată ce a realizat, alături de întregul establishment britanic, că drumul independent de Piaţa Comună reprezintă echivalentul unui faliment al economiei britanice în viitorul apropiat.