A 13-a zi: ghinionul unui război care va dura

Soldaţi ucraineni în timpul evacuării civililor la Irpin

Războiul de agresiune declanşat în Ucraina de regimul Putin are puţine şanse de a se încheia în curând. Şi încă şi mai puţine, de a se termina pe cale negociată.

De ce va dura mult? Pentru că Ucraina nu e singurul, sau ultimul inamic implacabil al preşedintelui Putin. Dictatorul a pornit o cruciadă pentru valorile ideologiei sale totalitare, o combinaţie de bolşevism cu nazism şi creştinism ortodoxist şi e convins, în febra psihopatologică a minţii sale chinuite, că adevăratul său duşman e vestul ”drogat” şi ”homosexual”, mai degrabă decât Zelenski ”evreul ”nazist”, ”drogat” şi ”genocidal”.

Dornic să salveze cât mai multe vieţi şi sensibil la imaginea Ucrainei în lume, Zelenski vrea să dejoace propaganda rusă care-i descrie pe el şi pe ai săi ca agresivi şi belicoşi. De aceea s-a declarat mai noi dispus să discute cu Rusia chestiunea Crimeei anexate şi a Donbasului. Întrucât însă un aranjament diplomatic nu-l poate aranja pe Putin, iar miza lui este axiologică, iar valorile nu se negociază, ţarul rus nu se va calma. Şi nu se va linişti probabil nici dacă datorită sancţiunilor americane şi europene, care s-au amplificat mai nou prin importurile de ţiţei oprite de americani, patria sa rusă va ajunge în sapă de lemn. 

Prin urmare, Putin n-are cum să se oprească la frontierele Ucrainei chiar în cazul improbabil în care ar învinge şi supune această ţară definitiv şi irevocabil. Va încerca să-i înfrângă şi pe purtătorii principali ai valorilor occidentale, pe care le detestă, pe care le combate prin războiul declanşat în Ucraina. Care nu e doar despre refacerea imperiului rus.

În această cruciadă pentru imaginara ”mântuire a sufletului Maicii Rusia”, Putin se crede autorizat de un Cer imaginar, prin intermediul patriarhului kaghebist Kiril, să acţioneze. Prin urmare, puţin îi pasă lui Putin de norme, legi şi reglementări internaţionale. Le-a încălcat brutal şi nepăsător cotropind Ucraina. Nu-l interesează că inamicii săi sunt creştin ortodocşi. Îl lasă, ca atare, rece dacă pentru eventuale riposte militare ruseşti i se oferă sau nu motive sau pretexte din partea alianţei NATO, sau a unei alianţe ad hoc de state membre în NATO, care sunt oricum, în capul său, ale ”ereticilor” .

Întrucât Rusia lui Putin nu respectă decât aparent norme, legi, statute şi reglementări, va ataca sau nu Polonia nu în funcţie de avioanele pe care le-ar remite Varşovia ucrainenilor, ci în conformitate cu estimările sale privind tăria şi fermitatea, sau slăbiciunea şi laşitatea adversarului său principal, care e America şi, mai ales, privind determinarea Statelor Unite de a lupta pentru aliaţii atacaţi. Determinare care acum lipseşte şi a cărei absenţă a fost luată în calcul de dictator înainte de a-şi declanşa ”operaţiunea specială”, onest numită război de agresiune.

Istoricii care au studiat atent războaiele napoleoniene şi mondiale şi alte conflicte militare ale Rusiei ştiu că este obiceiul ruşilor de a lupta până la capăt. Dar ruşii au învins în genere în războaie drepte, nu în cele de agresiune, în care nu s-au impus decât recurgând la măsuri de o barbarie ieşită din comun, ca la Groznîi, în Cecenia, ori la Alep, în Siria. În Ucraina se confruntă cu alt tip de inamici decât cei supuşi sub covoare de bombe în Cecenia sau Siria. Inamicul seamănă cu agresorul, arată ca agresorul, vorbeşte, gândeşte şi se închină ca agresorul, pe când agresorul era agresat. E un inamic care va lupta ca ruşii la Stalingrad. Va suporta pierderi extrem de grele, uriaşe poate, chiar, dar nu va capitula. Agresorul va trebui să extermine întregul popor ucrainean înainte de a ”învinge” a la Pirus. Pentru că apoi va avea ca adversar o lume întreagă, determinată, la rândul ei, să-i reziste, aşa cum s-a hotărât America să lupte până la capăt după atacul nipon de la Pearl Harbour.

Ruşii au beneficiat la Stalingrad de generoasele furnituri de arme americane. Iar nemţii luptau atunci pe mai multe fronturi, pentru că Statele Unite intraseră în fine în război şi li se alăturaseră şi forţele franceze libere, conduse de generalul de Gaulle.

Ucraina beneficiază acum nu doar de voinţa şi capacitatea de luptă a unui popor care-şi iubeşte liderul fierbinte şi crede în şansa lui şi a ţării de a supravieţui şi de a învinge. Ucraina se mai bucură de câteva zeci de mii de luptători străini din 52 de state diferite, organizaţi în Legiunea Internaţională, precum şi de o unitate de forţe speciale alcătuită din combatanţi străini cu amplă experienţă militară, unitate creată la 27 septembrie, care e deja operaţională. Forţele ucrainene au pricinuit inamicului rus în doar două săptămâni pierderi grele, comparabile cu cele suferite de Moscova în Afganistan, în nu mai puţin de nouă ani.

Pentru a compensa, Rusia are de partea ei tradiţia dezinformărilor masive. Prin Maskirovka, Moscova a încercat cu succes parţial să dezinformeze, să dezbine, să înfricoşeze, să demobilizeze şi să desfiinţeze eventualele ajutoare militare occidentale destinate Kievului şi apetenţa pentru acordarea lor. Ajutoare pe care e imperativ ca Vestul să le ofere Ucrainei, dacă nu vrea să fie silit să poarte inevitabila confruntare cu Putin altundeva şi altcândva, plătind un preţ net mai piperat pentru acel efort viitor, decât dacă s-ar hotărî să oprească maşinăria de război a Rusiei acum.

Aşa cum e imperativ ca Germania să renunţe acum la importurile de gaze ruseşti prin Nord Stream I, pe care Putin le exportă spre a-şi finanţa dementul război, unul ce nu poate ocoli Occidentul, de vreme ce, precum al Doilea Război Mondial, nu e doar despre teritorii, ci, mai ales, despre valori.

Rămân deschise, desigur, multe întrebări. Ne aflăm în pragul celui de-al Treilea Război Mondial şi al unui recurs la arme nucleare şi e Putin nebun şi deci impredictibil? Şi când se va încheia conflagraţia pe care a început-o aruncând în aer ordinea mondială postbelică?

Îl urmăresc atent pe preşedintele rus de peste două decenii. Dat fiind că i-am intuit forma mentală totalitară de timpuriu, am scris despre el mai mult şi mai critic decât despre orice alt lider român sau străin, chiar mai mult decât despre Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis la un loc. Am răspuns în repetate rânduri, cum m-am priceput, la întrebările cheie, puse mai sus, la care nu există, evident, replici definitive şi lipsite de orice echivoc. Estimarea mea este că Putin e un tipic homo sovieticus de factură mentală securistă, care, smintit de anii de hybris şi de appeasementul occidental, care i-a oferit pe tavă izbânzi nemeritate şi s-a ferit să-i ceară orice socoteală pentru repetate crime, s-a semeţit groaznic, s-a însingurat şi ia decizii ideologice inadecvate realităţii. Ca atare a eronat grav şi s-a trezit şocat de tenacitatea şi calitatea rezistenţei ucrainene.

Apreciez totuşi că Putin nu e clinic nebun. Ştie că nu se poate servi de arme nucleare fără să-şi rişte propria aneantizare. Iar dacă e să se alunge spectrul unui război european, poate chiar să se evite WW3 şi o viitoare ciocnire cu arme de distrugere în masă, e imperios să se preîntâmpine capitularea Ucrainei, să i se asigure victoria ţării lui Zelenski şi să se obţină retragerea trupelor ruse, favorizându-se totodată crearea condiţiilor unui puci militar de succes în Rusia.

Alternativ, eludarea acestui spectru conflictual cu consecinţe tragice s-ar putea teoretic face, dacă vestul renunţă la valorile şi identitatea sa, acceptă suveranitatea colonială a Rusiei lui Putin şi supremaţia amestecului său ideologic, toxic şi fatal, de nazism, bolşevism şi ortodoxism.

Nu cred că se vor găsi în Vest majorităţi pentru o asemenea alternativă funestă. Eu personal prefer categoric să optez pentru libertate şi demnitate, iar nu pentru supunere, laşitate şi capitulare.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle